 |
| Flixster |
Nu
stiu daca ati citit vreunul din romanele lui Neil Gaiman traduse in limba romana
(Zei americani, Anansi Boys, Stardust si Nicaieri), eu da. Pe toate. Nu pot
spune ca sint o fana neconditionata a a lui Gaiman, dar imi place felul lui de
a resuscita mituri fondatoare si povesti uitate, de a le readuce in atentia
cititorului modern cu abilitate, prin intermediul unui fir narativ de aventuri
clasic. Si asta fara sa stoarca misterul mitului, pastrind intr-un fel
ambiguitatea acestuia de la inceput pina la sfirsit. Stilistic vorbind, Neil
Gaiman stie sa penduleze intre gratie, umor si descriere succinta, are stiinta
descrierii minimale, stie sa evite acel stil pastos al scriitorilor de fantasy
care se vor mai cu totii, de la Tolkien incoace, creatori de noi lumi. Si in
tot acest context mai degraba laudativ, ce este “Stardust“
(Pulbere de stele)? Initial, adica prin 1997, “Stardust“ era un
proiect de roman grafic, o colaborare intre Gaiman (care se ocupa de poveste)
si Charles Voss (care se ocupa de partea grafica). Marturisesc, am fost socata,
pe internet mai toata lumea asociaza “Stardust” cu acest comic book;
comparatiile care s-au facut intre adaptarea cinematografica si text fac
referinte clare la romanul grafic. In limba romana a fost tradus doar romanul
(aparut la editura Tritonic in 2007 in traducerea lui Liviu Radu) pe care
Gaiman l-a fasonat doi ani mai tirziu, in urma succesului de casa al
experimentului grafic. Eu doar pe acesta l-am citit, asa ca toate comparatiile care urmeaza precum si concluziile
care se pot trage izvorasc din acesta.
ce urmeaza se face simplist, folosind
punctele de suspensie, twisturile de ultima ora pe post de “va urma”. Sequel-ul
leaga la propriu actorii de rolurile jucate intr-un prim episod, iar imaginarul
public desavirseste aceasta tendinta ducind-o pina la identificare. Un singur
exemplu in acest sens: bietul Orlando Bloom strivit poate pentru totdeauna de
blondoarea elfului Legolas.
