"Sanmon yakusha / By Player / Actor de rol secundar" de Kaneto Shindo

Mydramalist

“De ce batrini ca mine mai fac inca filme?” se intreaba retoric octogenarul Kaneto Shindo cu ocazia unui interviu dupa ce ultimul sau film “Sanmon yakusha“ a iesit in salile de cinema in 2000. Raspunsul ar fi tocmai pelicula respectiva, un soi de trecere in revista nu numai a activitatii sale de regizor, nu numai o celebrare a activitatii companiei de productie de film independent Kindai Eiga Kyokai care in acel an implinea 50 de ani, ci, mai ales, o rememorare a propriei filmografii si a colaborarilor din trecut cu actorii sai preferati. La acea data si Taiji Tonoyama (Tai-chan), eroul filmului “Sanmon Yakusha” si actrita Nobuko Otowa decedasera de cancer, iar Shindo se hotaraste sa reia un proiect mai vechi, pe care-l gasise dificil de pus in aplicare cu ani in urma, si anume viata unui actor de rol secundar. 

Donald Richie - "Portrete japoneze"

ComunicateMedia

Am cumparat cartea asta (Donald Richie, "Portrete japoneze", Quality Books 2007, traducere Andreea Davidoiu si Claudiu Vinte) din curiozitate si am gasit-o interesanta, mai ales pentru cei interesati de Japonia in general si de peisajul cultural al Japoniei in special.

Portretele lui Richie merg de la persoane absolut anonime (comisul de pravalie, florareasa in dublu exemplar, boschetarul, vecina scandalagioaica, bucatarul aspirant) pina la personalitati publice ultracunoscute (regizori de film, actori, reprezentanti ai showbiz etc). Portretele lui Richie pot fi comice, melancolice, auto ironice, dar nu au nicidecum aerul acela de reportaj de senzatie gen "am avut placerea sa ii pun intrebari fara sens lui Nagisa Oshima" de exemplu. Este evident ca autorul a meditat adinc asupra acestor intilniri memorabile cu Mishima, Kawabata, Ozu, Ichikawa, Chishu Ryu, Eiko Matsuda si multi altii pe care colectia sa de portrete ii citeaza. Este de asemenea evident ca postura sa de strain intr-o Japonie a anilor 50-90 i-a permis sa vada si sa inteleaga o mentalitate pe care multi o considera exotica si atit.

"The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford" de Andrew Dominik

Motto: “Do you want to be like me or do you want to be me?” 

(Jesse James catre Robert Ford)

Flixster

Povestea reala ar suna cam asa : nascuti in Missouri, fratii Frank si Jesse James iau parte la razboiul de Secesiune facind parte din Quantrill’s Raiders, trupele de gherila sudiste menite sa hartuiasca in spatele liniei frontului inamicul yankeu. Se spune ca la virsta de 16 ani Jesse ar fi fost biciuit salbatic de niste soldati yankei, de unde si ura sa neimpacata fata de Nord si glumitele nesarate despre nevasta presedintelui Lincoln din film. Mai tirziu, pe la 1870, tot fratii James conduc un grup de banditi si comit mai multe crime si jafuri care ii fac celebri in regiune. Aura de Haiduci care ii fura pe cei bogati (adica bancile, posta, societatea cailor ferate) pentru a imparti celor saraci, adica micilor fermieri si de Rebeli care inca se opun invadatorului nordist le raspindeste faima in tot Midwestul. Banditismul cu fata umana si lupta de gherila pe care pretind ca le practica cei doi frati sint colportate cu sirg de acele “dime novels” (romanele in fascicole care suprapun personaje in mare parte reale pe stereotipuri narative à la Fenimore Cooper si a caror perioada de maxima inflorire se intinde intre 1860 si 1890) care transforma in legende vii aventurieri precum Billy the Kid sau Davy Crockett. Frank, fratele cel mare, prefera sa renunte la ocupatia asta marginala si redevine fermier, moare linistit in 1915 fara a avea probleme cu politia. Jesse, in schimb, prefera sa ramina spargator de banci, sa duca o viata dubla de familist sub nume de imprumut dupa ce se casatoreste cu verisoara sa Zerelda. Cind pe capul lui se pune o recompensa, Jesse este tradat de unul dintre complici, Robert Ford, apoi grav ranit in timpul unei tentative de jaf la Northfield (Minnesota) si in cele din urma ucis de acelasi Ford cu un glont tras pe la spate in 1882.

Legea singelui lui James Gray - de la “Little Odessa” la “We Own the Night”

Flixster

Citiva ani buni separa cele doua filme ale lui James Gray, unul este filmul sau de debut din 1994, cistigator al premiului criticii la festivalul de la Deauville si al Leului de Argint la Venetia (ex aequo cu “Heavenly Creatures“ al lui Peter Jackson), iar celalalt, al treilea opus al autorului dupa “The Yards” din 2000, prezentat in premiera la Cannes 2007. Cu trei filme in aproape 15 ani, James Gray poate fi socotit un regizor minimalist, poate prea putin bankable pentru a atrage proiecte de mari dimensiuni, cu toate ca se bucura de aprecierea si admiratia unor realizatori precum Claude Chabrol sau Roman Polanski. Nemultumit de calitatea scenariilor care i se ofera, Gray isi fasoneaza singur povestile si personajele, asa incit nu este de mirare ca putem regasi aceleasi teme si motive in cele trei filme concepute pina acum. 

Flixster

Nu este vorba de o repetitie, ci de o redare mereu altfel si intrucitva familiara a aceleiasi lumi, si “Little Odessa” si “The Yards“ si “We Own the Night” pornesc de la aceleasi premize: mediul familial al descendentilor emigrantilor rusi evrei sositi in America in anii 30, cartierele lor mizere si oarecum inchise in care diferenta dintre generatii este enorma si generatoare de conflicte dostoievskiene. Si totusi, lucrurile nu sint ceea ce par a fi in filmele lui James Gray: nu violenta personajelor legate mai mult sau mai putin de activitatile mafiei evreilor rusi care opera in zona Brighton Beach si nici conflictele dintre mafioti si politisti sint importante, ci mai degraba ceea ce mentine coerenta acestui mediu dezradacinat si claustral, adica legea si singele. Violenta, impuscaturile si rarele secvente de actiune au mai degraba rolul de a masca adevaratele conflicte pe care le propun scenariile lui Gray; nu este de mirare ca acestea au fost ulterior judecate pornind de la premize complet gresite, ca fiind palide copii ale unor filme de actiune deja cunoscute carora li s-a adaugat pentru condimentare o oarecare ambianta exotica (vezi cronica lui Roger Ebert la “Little Odessa”).

"In slujba regelui Angliei” de Jiri Menzel sau Cum sa devii uman aproape impotriva propriei vointe

Asta e norocul meu, sa am ghinion

Acum citiva ani, dupa scurt metrajul din filmul colectiv “Ten Minutes Older: the Cello”, toata lumea se intreba ce se intimpla cu Jiri Menzel, de ce nu mai face film, preferind sa faca regie de teatru sau ocazional actorie, sa se insoare si sa primeasca distinctii pentru intreaga activitate de pina atunci. Negocierile pentru adaptarea romanului “In slujba regelui Angliei“ pareau ca esuasera, iar Menzel afirma cu cochetarie ”sint un mic burghez, mi-e frica sa fac investitii riscante cu banii altora”.