marți, 30 august 2011

Note de subsol intr-o groapa de gunoi

WasteLand.com

Waste Land” este unul dintre cele mai tonice filme despre un subiect deprimant, dupa cum spune un spectator, care pica la tanc daca esti suparat foc cum eram eu inaintea proiectiei anuntate la MTR. Subiectul focalizeaza pe existente marginale precum conditia de “cautator” de materiale reciclabile in cea mai mare groapa de gunoi a lumii. Locatia este inedita: Jardim Gramacho este situata in apropiere de Rio de Janeiro si deserveste in mai mica masura orasul ca atare, cat numeroasele si mizerele favelas din vecinatate.


Un cunoscut artist brazilian rezident in Brooklyn, cunoscut pentru creatiile sale de “arta angajata” se gandeste sa implice in noul sau proiect pe cei mai saraci dintre saracii populatiei urbane. Documentarul se doreste a fi o marturie a strategiei filantropice a artistului care intelege sa vada in arta un catalizator al frumusetii si puterii spiritului uman, un fel de rampa de relansare a energiilor vitale daca este cazul. Timp de 2 ani de zile, Muniz frecventeaza groapa de gunoi, iar documentarul semnat de Lucy Walker, Karen Harley si Joao Jardim ne face cunostinta cu 6 viitori eroi ai portretelor sale realizate exclusiv din materiale reciclabile precum plasticul in variantele sale light si resturile costumelor ramase de la carnaval.


Trebuie spus, portretele din pet-uri si capace de plastic sunt fantastice, iar modelele folosite de Muniz aduc tot atatea povesti cu si despre umanitatea “mica” si adesea nevazuta. In partea a doua a documentarului, intentia cineastilor este de a examina colaborarea dintre Muniz si subiectii ”catadores”, precum si urmarile acesteia, de la calatoria lui Sebastiao la o licitatie de arta in Londra la vernisajul expozitiei de la Muzeul de arta moderna din Rio unde expozitia Muniz face furori iar cei 6 “catadores” dau interviuri dupa interviuri in fata portretelor care ii reprezinta.
Angajarea sociala a artistului tine mai mult de viziunea personala pe care o are acesta in ceea ce priveste arta (incluzand orgoliul de artistcelmaibinevandutdinBrazilia) si de sentimentele oferite de trecutul personal (Muniz provine dintr-o favella din Rio, lansarea sa ca artist se datoreaza hazardului de a fi fost implicat fara sa vrea intr-o agresiune armata). La urma urmei personajul principal al acestei pelicule este tot Vik Muniz, in timp ce Jardim Gramacho ramane fundalul relativ simbolic, fundatura in care toti spun ca sunt fericiti dar in care nimeni nu doreste sa se mai intoarca.
Subiectul in sine nu se fixeaza nici pe aspectele sociale ale existentei celor 3000 de “catadores” care activeaza in zona, nici pe ideea reciclarii (cuvant folosit aici eufemistic de culegatorii/ sortatori de gunoi), desi se vorbeste despre saracie, somaj, mortalitate infantila, familii dezmembrate, violenta domestica si mizerie. Reciclarea este vazuta aici ca declaratie de intentie artistica pe principiul “gunoiul unuia e arta altuia” mai degraba decat ca atitudine “curata“ fata de mediu. Am totusi senzatia ca acest comert de arta echitabil este prezentat in culori mult prea calde si prea surazatoare, iar pe alocuri camera  se uita pe sine emfatizandu-l pe Vik Muniz in prim plan. Optimismul face bine oricui, naivitatea proiectului asijderea, desi ansamblul tinde sa manipuleze “rusinea” omului civilizat. Ca tot vorbeam de aceasta, mult mai interesanta mi-a parut foarte discreta tematica a rusinii ca reactie sociala la contactul “profesional” cu gunoiul.

De vazut deci, de luat in considerare ca pe o experienta tonica numai buna pentru o seara de sfarsit de august.

Aici cateva informatii furnizate de artistul Vik Muniz si de regizoarea Lucy Walker.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu