Lasam la o parte premiul 1 cu coronita castigat de „Kis Uykusu / Winter Sleep” acum nici doua luni la Cannes. Lasam la o parte premiile castigate de toate celelelalte (sase) filme prezentate de Nuri Bilge Ceylan de la „Uzak/Distant” incoace, la Cannes in primul rand, apoi aiurea. Retinem doar capacitatea cineastului de a-si fermeca publicul. Majoritatea filmelor sale incep cu un peisaj larg, de obicei batut de vanturi, situat in lumina slaba a serii sau a dupa amiezei iernatice, in care isi face loc progresiv prezenta umana. Camera scruteaza indelung punctul aflat in continua miscare de apropiere (sau de apropriere a panoramei ?) Filmele lui Ceylan adapostesc totdeauna personaje lipsite de carisma. Uneori povestea e atat de transanta incat capata iz de fabula (revezi „Üç maymun/Three monkeys” ). Alteori sunt radiografii ale unori fracturi intime in viata de cuplu („Iklimler/Climates”), alteori scurte tresariri ale spiritului inainte de scufundarea definitiva in monotonia batranetii, singuratatii, melancoliei („Uzak”). Trebuie spus ca Ceylan a experimentat si misterul de tip politist („Bir zamanlar Anadolu'da/Once upon a Time in Anatolia”). Candva, in notele de subsol afectate tocmai lui „Uzak”, asociam acestui complex melancolic al caderii un intreg arsenal de emotii culturale disecat cu finete de un alt mare fin cunoscator al etosului levantin, Orhan Pamuk. Eram atat de mandra de gaselnita mea, incat nu mi-am dat seama ca-i atarnam lui Nuri Bilge Ceylan cateva etichete cu greutate (singuratate, peisaj batut de vanturi, locul in care nu se intampla nimic, prea tarziu) pe care filmele sale anterioare nu au incetat sa le nuanteze.
