“Cloverfield” (Monstruos) de Matt Reeves

Flixster

“Cloverfield” preia smecheria structurala din “The Blair Witch Project“ si ofera un subiect care mixeaza laolalta elemente preluate din filmele-infectie (“28 Days” si urmarea, de exemplu), filmele cu monstri (“Godzilla” si surorile ei asiatice), filmele cu atacuri venite din spatiu (“Invasion of the Body Snatchers”, “The War of theWorlds”), filmele catastrofa si apocaliptice, citind pe undeva 9/11 si spaimelele teroriste. Fanii unor astfel de coktailuri pot chiar viziona la pachet “Cloverfield“ si noul “I am Legend” care tot in jurul aneantizarii/depopularii New York-ului se invirte. Efectul trebuie sa fie destul de tare, prin iteratia acelorasi mesaje mai mult sau mai putin subliminale (nu exista scapare decit in asocierea modesta a doua individualitati haituite, nu exista rezistenta decit in grupuri mici, nu exista razbunare, ci mai degraba izolare si supravietuire). Sintem departe de finalurile in care US Army trage cu tunul si omoara monstrul si toata lumea se felicita pentru ca omenirea a invins inca o data (Godzilla, Independence Day, War of the Worlds mai ales la final. Sintem departe si de “Alien” in care o singura femeie lupta nu atit cu diferenta radicala dintre specii si lumi care este monstrul, cit cu carantina insingurata in spatiul claustrofob al navei spatiale.

Juno (2007)

Ma gindeam sa incep pornind de la o fraza a mini cronicii lui Andrei Gorzo (24-fun) la “Razboiul lui Charlie” care vorbea undeva despre “diferenta dintre umorul civilizat, bazat pe o cunoastere profunda a cailor lumii si cinismul juvenil, nebazat pe nimic”. Dupa care am stat si am cugetat, oare personaja lui Jason Reitman este cinica? Oare nenorocul chior de a ramine insarcinata la 16 ani abia facuti este o cale de cunoastere a cailor lumii? Oare filmul despre care cu onor imi propun sa scriu este o comedie pentru si cu adolescenti de care pina si adolescentii se feresc cind merg (daca merg) la cinema pentru ca nu ii reprezinta deloc?

Flixster

In ceea ce priveste mai sus pomenitele “teen movies“, tare mi-e teama ca experienta personala cam lipseste. Intuiesc insa ca sint doua cai de a face astfel de filme: ori o iei pe calea “John Tucker Must Die”, ”American Pie”, povestile cu majorete si baseball-isti/dansatori/fotbalisti promitatori, ori intri pe fagasul filmelor mai degraba independente gen ”Donnie Darko”, “ParanoidPark”, “Elephant”, ”Little Miss Sunshine“ si de ce nu “Carrie”. Intre “nerd” si “emo kid” sint zeci de alte variante mai mult sau mai putin interesante pe care le puteti gasi in cinematografele asiatice (“BattleRoyale”, “Tehilim”, “Nobody Knows”, “All About Lily Chou Chou”), europene (“Knallhart”, “Sweet Sixteen”),  nord (“A Guide to Recognizing YourSaints”) si sud americane (“Ciudade de Deus”, “Central do Brasil”). Pomelnicul trebuie sa se opreasca aici, cu siguranta ca sint muuulte titluri, si inca foarte recente, de care nu am auzit sau pe care le-am scapat din vedere. Cert este ca mai toate filmele astea au ceva in comun : ii tin pe adulti la distanta, minimizindu-i, copiindu-i in mod parodic, imbecilizindu-i, acuzindu-i de conformism, intoleranta, prostie, oportunism, cruzime si toate relele de pe lume. Glorificind deci transa adolescenta si universul ei inchis ca o bula si sigilat de un comportament greu de decodat, de anumite gusturi muzicale, vestimentare, lingvistice. “Juno” este in egala masura “in” si “out” in raport cu autarhia acestei “teen attitude”, o comicarie cu accente serioase ici colo, conventionala si sclipicioasa, “cheap” pe alocuri, adorabila uneori si deloc timpita. Pe scurt, numai buna pentru a candida la Oscaruri.

Ciudat este ca in 2007 au iesit in SUA mai multe filme “de ris“ despre problema sarcinii nedorite. “Knocked Up” (Un pic insarcinata) de exemplu, un produs Judd Apatow cu incasari serioase, sau “Waitress”, o comedioara romantica, care trebuie sa manipuleze cu grija un subiect atit de isteric politizat in America (Pro-life rulzzz!) Juno are insa 16 ani abia impliniti cind se trezeste insarcinata, aspectul teen face subiectul si mai alunecos, numai ca Jason Reitman nu oboseste sa repete “I actually see the movie as completely apolitical” (CanMag.com). Mare dezamagire deci pentru unii spectatori care vad in astfel de declaratii o lipsa de seriozitate foarte in ton cu comedia hollywoodiana (de trei ori rusine pentru studioul ”independent” Fox Searchlight care a produs si “Little Miss Sunshine“) care nu doreste sa calce pe nimeni pe bataturi. Cit despre Juno, ea nu va inceta sa numeasca chestia care ii creste in pintec “the thing“, evitind cu grija sa-i afle sexul si cerind cu insistenta o adoptie inchisa. Juno renunta la ideea avortului nu datorita unui miracol divin cum presupune Su-Chin, ci din frica. Se invoca mirosul de cabinet medical, prezervativul cu arome de placinta de fructe si posibilitatea ca fetusul sa aiba deja unghiute in stadiul de dezvoltare in care se afla, afirmatie care se asociaza poate in mintea lui Juno cu mirosul de diluanti raspindit de Brenda.

Teen culture si aseptizare

I named my guitar "Roosevelt"- not Ted, Franklin. You know, the hot one, with polio (Juno)
All babies want to get borned! All babies want to get borned! (Su-Chin)

Flixster

Juno streseaza groaznic desi asculta The Stooges, se pasioneaza pentru kitchosenii ca telefonul in forma de hamburger, pipa neaprinsa molfaita ostentativ, tonele de Sunny D si  alte gretosenii dulcege. Cind i se pune o intrebare foarte clara, Juno prefera sa evite raspunsul. Tehnicile ei favorite sint delirul autointretinut (“I knew this girl who like had this crazy freak out because she took too many behavioral meds at once and she like ripped off her clothes, and dove into the fountain at Ridgedale Mall and was like, "Blah I am a Kracken from the sea!"), glumitele cu trimiteri la cultura pop –tv (“Being pregnant makes me pee like Seabiscuit”), replicile servite prompt care intr-un sitcom sint obligatoriu urmate de risete in fundal (“Hi, I'm calling to procure a hasty abortion”). Tinutele sint standard : hanoracul cu capison, camasile si T-shirturile suprapuse, conversii murdari. Suprema umilinta vestimentara pe care o aduce sarcina este poate obligativitatea de a purta blugi modificati cu elastic, de a te misca precum balena pe uscat si de a fi “imensa”; in gura adolescentelor cuvintul “huge” are parte de trei pronuntii diferite, ceea ce cautioneaza tot atitea nuante semantice. Juno promoveaza un grunge aseptizat (daca vedeti filmul pe DVD faceti un stop cadru pe rarele secvente care au loc in camera ei) si teribilismele de “nerdette” o fac simpatica: oh, Dario Argento este nec plus ultra in materie de horror, Sonic Youth este catalogat transant a fi fiind “noise”, intre Franklin si Theodore Roosevelt ea-l prefera pe “the hot one with polio”. Pina una alta, in asteptarea majoratului ea are o viata cit se poate de conventionala - o foarte buna prietena, un ex-viitor prieten, gelozii si framintari majore provocate de balul absolventilor, o enorma dorinta de a placea, de unde si ricoseele intre Paulie si Mark, o familie recompusa pe care o redescopera.

“Juno”- o comedie “softcore”

I am a sacred vessel; all you got in your stomach is taco bell. (Juno)
Oh my GOD. Oh shit! Phuket, Thailand! (Leah)

Flixster

Si pentru ca tot vorbeam de familie, “Juno” se situeaza in linia directa a lui ”Little Miss Sunshine” (mai putin partea de critica sociala) care celebreaza familia americana numeroasa sau recompusa, stabila, solida si protectoare. Este chestia cea mai plictisitoare si in “Little Miss…” si in “Juno”, cum sa nu te ineci cu popcornul cind auzi “I just need to know if it's possible for two people to stay happy together forever, or at least for a few years” sau “I never realize how much I like being home unless I've been somewhere really different for a while”. Ah ok am inteles “It’s good to be home”, mai ales cind ai in spate o familie neconventionala. Multi au remarcat, dealtfel, ca nici unul dintre membrii familiei McGuff nu vorbeste “natural” si ca adultii reactioneaza aiurea la vestea sarcinii lui Juno. Sa nu uitam ca filmul este o poveste din perspectiva adolescentei, vocea din off a fetei este cea care jaloneaza si punctul de vedere si mai privilegiaza si atitudinea preferata. Parintii nu reactioneaza isteric, sint adica “cool” spre marea usurare a lui Juno, care ii gratuleaza astfel in povestea ei. Aceeasi perspectiva lipsita de neutralitate ar explica si excesul de replici destepte dintre personaje, la 16 ani ai tendinta de a colectiona nspe mii de “quotes” mai mult sau mai putin idioate din show-urile TV pe care le asimilezi apoi cu sirg.

Din fericire puseurile acestea conventionale nu dureaza niciodata prea mult, in acelasi dialog in care Juno vrea-sa-stie-ce-este-dragostea, tatal sau face remarci savuroase despre limbajul aproape criptic al fetelor (“Well, it's kind of skanky. Isn't that what you girls call it? Skanky? Skeevy? (…) Tore up from the floor up?”) care pot face deliciul celor care incearca sa evite traducerea in limba romana atit de exasperant de dietetica, de lipsita de cele mai elementare nuante.

Flixster

 In ceea ce priveste comediile cu baieti timpiti si imaturi, (Judd Apatow, Adam Sandler, Ben Stiller si fratii Farelly s-au cam specializat in asta), “Juno” alcatuieste cu acestea un fel de ciudata simetrie in care fetele de orice fel, working sau middle class preiau initiativa iar baietii dau dovada de-o ciudata apatie. Ma gindesc la “Knocked up” in care adultii adora sa faca pe adolescentii, iar sarcina pica si mai rau pentru ca femeiusca aceea  nici macar nu mai era virgina si nici macar nu mai era inocenta. ”I still have your underwear” spune Paulie, la care Juno raspunde acru “I still have your virginity”. Care e baiatul si care e fata ? Juno poarta jeansi, pe Paulie il vedem mai ales in oribilul short auriu care tare mai seamana cu fustita de majoreta a lui Leah. ”Nice legs“ spune Juno de pe patul de proaspata lehuza, oh, ati gresit scriptul, asta e de obicei o replica de “guy”. La urma urmei, nimeni nu se indoieste ca initiativa partidei de sex i-a apartinut lui Juno si nu lui Paulie, ca ea este cea care a ales intre “Blair Witch Project“ din programul TV si bietul Paulie care, si in aceste circumstante, se poarta ca o adolescenta si se lasa in voia sortii. Juno este cea care ia initiativa si ii viziteaza alternativ pe Paulie si pe Mark, revedeti sprintul concurential de pe scari dintre mama lui Paulie si Juno, sau privirea ciudata pe care Vanessa i-o arunca fetei cind o gaseste acasa la ea.

Flixster

 Am putea vedea cuplul Vanessa-Mark ca pe un fel de oglinda peste ani a cuplului de adolescenti ? Oh da, de ce nu, Vanessa are voluntarismul lui Juno si peste ani ea poate foarte bine sa devina obsedata de bebelusi si sa-si toace creierii cu dileme gen “Custard or Cheesecake”. Mark, cu tricourile lui cu inscriptii depresive si aura de Kurt Cobain la pensie, ezitant, nostalgic, traindu-si pe tacute propriile crize, aduce oarecum cu Paulie Bleeker. Amindoi sint satelitii benevoli ai planetei feminine si asta nu datorita cine stie carei magii romantice, femeile au pur si simplu energia de a dori ceva in “Juno”.

Asadar “Juno “ este  o comedie. Am numit-o “softcore” pentru ca sint citeva chestii serioase despre care se vorbeste fara urma de seriozitate : sarcina nedorita si sexul neprotejat in ciuda lectiilor despre cum sa folosesti un prezervativ din scoala, relatiile ambigue dintre adolescente si barbatii mult mai in virsta (aici relatia dintre Juno si Mark,  tot rodul interventiilor fetei, nu este deloc inocenta), abandonul mamei de care Juno poate ca sufera si care este expediat intr-o singura fraza despre cactusi spinosi. Adultii nu sint entitatile acelea monstruoase sau stupide din filmele teen ci au ceva nuante, ceva umor si ceva toleranta, mama vitrega depaseste stadiul din “Alba ca Zapada” lui Disney care perdureaza in tone de filme americane. Optiunea avortului nu este diabolizata sau evacuata prosteste ca in “Knocked Up”, adoptia ramine pina la sfirsit o solutie practica, viabila si neexploatata sentimental. Foarte nuantata este si relatia triunghiulara dintre cele trei femei, Vanessa-Brenda-Juno : Vanessa nu este nebuna de serviciu care-si rezolva frustrarile femeiesti in fixatia maternitatii prin procura, iar rezerva ei este explicata prin deceptiile anterioare legate de adoptie; Brenda are destul de mult simt practic pentru a alcatui o buna mama de substitutie pentru Juno, iar aceasta din urma stie sa vorbeasca pe limba Vanessei atunci cind trebuie si ii intelege insingurarea.

“Juno” si lumea virtuala

Honest to blog? (Leah)
Ow, ow, fuckity-ow! Bren, when do I get that spinal tap thing? (Juno)

Referintele pe care le gasim in ”Juno” sint foarte numeroase, de la “Suspiria” la “This is SpinalTap”, de la “Thundercats“ la “Blair Witch Project” trecind prin “The Wizard of Gore” (sa nu uitam ca Paulie o alinta pe Juno spunindu-i “wizard”), “The Bone Collector“ si filmele cu hobbiti. Soundtrackul (aici lansez un apel la cei care se pricep intr-adevar la titlurile de mai jos si la sound-ul grunge-pop pe care il cam iubeste Juno si pe care eu nu il cunosc) este si el destul de elaborat mergind de la Belle and Sebastian, Sonic Youth, the Stooges, Limya Dawson si bineinteles Moldy Peaches.

Flixster

Zic bineinteles pentru ca tot profilul asta destul de tipator de gusturi muzicale si cinematografice vine pe de-a intregul de la scenarista lui “Juno”, Diablo Cody. Cind am vazut numele asta pe generic am pus pariu ca era un pseudonim. Si am cistigat. O cheama de fapt Brooke Busey, seamana teribil cu Louise Brooks dealtfel. Este singura americanca din echipa (si Ellen Page si Michael Cera si Jason Reitman sint canadieni) in afara de producatorul John Malkovich dar combinatia merge de minune. Diablo este o bloggerita foarte populara, “The Pussy Ranch” a facut sa fie descoperita de vinatorii de talente scriitoricesti de la Hollywood. “Juno” este dealtfel primul ei script, iar Juno imprumuta foarte mult din adolescenta ei cam tulbure, mai ales in ceea ce priveste muzica, filmele, sitcomurile preferate (urmariti va rog dialogul de la inceput intre Juno si vinzatorul de la magazin, sint cel putin 5-6 referinte TV acolo). Reputatia de “fata nu tocmai cuminte“ (Diablo a fost stripteuza printre altele) a ajutat-o mult si la lansarea volumului ”Candy Girl. A Year in the Life of an Unlikely Stripper”, o poveste care dealtfel tare seamana cu o confesiune pe blog. Nici “Juno” nu este prea departe (“All started with a chair / All ended with a chair.”)

Inclin sa cred ca povestea aduce destul de mult cu “The Miracle of Morgan’s Creek” din 1944 (regizor Preston Sturges) in care tinara personaja, ceva mai in virsta decit Juno  totusi, se trezeste in mare incurcatura in urma consumului in exces de “limonada” la petrecerile de adio ale tinerilor trimisi pe front in WWII. In ceea ce priveste solutia radicala a avortului, cum ziceam destul de delicata in raport cu mentalitatea americana, am gasit un singur film care a asociat curajos happy ending-ul si avortul (“Fast Times at Ridgemont High” 1982 - regizor Amy Heckerling).

Flixster

Inclin de asemenea sa cred ca genericul de inceput, o Juno plimbindu-se printr-un peisaj animat care improvizeaza ambianta foarte cuminte in care se misca o fata de virsta ei, pe un sound putin chimic-dulceag, rimeaza foarte bine cu sfirsitul happy end (mama vitrega are ciinele, Juno nu mai este o “cautionary whale” si se poate deci intilni cu Paulie ca sa zdrangane amindoi din chitara in fata casei LUI). O astfel de “happy world“ nu exista decit in visele pe care le faci atunci cind te gindesti la trecut cu nostalgie.

Femei in oglinda (Kagami no onnatachi) - de Kiju Yoshida

In 2002, cind “Femei in oglinda” a fost prezentat la Cannes, s-a afirmat ca ultimul film al lui Kiju Yoshida nu are nimic nou sau extraordinar de spus despre o tragedie despre care unii dintre cei mai mari regizori ai Japoniei au vorbit deschis de acum ceva timp - este vorba printre altii de Shohei Imamura (“Black Rain”) si Akira Kurosawa (“I Live in Fear: Recordon a Living Being”, “Rhapsody in August”). S-a mai afirmat de asemenea ca Yoshida amesteca amintirea bombei de la Hiroshima intr-o poveste contemporana cu iz de thriller psihologic care de fapt ar merge bine mersi si fara includerea acestui subiect dureros si cumva lasat la o parte din istoria Japoniei. As zice ca cei care afirma asta nu prea au inteles filmul lui Yoshida si nici mesajul acestuia. La urma urmei, despre istorie, despre trauma bombei atomice se poate povesti nu numai in mod ultrarealist, asa ca in “Black Rain”. Yoshida a ales o cale mai intimista de a vorbi despre istorie si despre influentele ei asupra prezentului, perspectiva aceasta nu-mi pare deloc mecanicista si rigida.

Wikipedia