BIEFF - Competitie 4

La ora la care scriu, nu mai este un secret faptul ca “Tse/Out” (2010), in regia cineastului Roee Rosen a fost considerat de juriul festivalului ca fiind cel mai bun film din competitie. “Out” sau “ce ar putea avea in comun BDSM-ul, Yisrael Beiteinu, Esenin si practicile exorciste”. M-a cucerit completudinea sa si felul in care pelicula stie sa se joace cu asteptarile culturale ale spectatorului. Lentul inceput-expozitie prezinta doua interviuri incrucisate pe tema “delicata” si deja destul de batuta a practicilor BDSM la genul exclusiv feminin. Perspectiva vireaza scurt atunci cand dominatoarea Yana orienteaza discutia spre exorcism si spre “onestitatea” politica a ministrului de externe Avigdor Lieberman.

Jurnal de TIFF ziua 1 (4): Año bisiesto / Leap Year

Citisem deja cronicile aparute pe tema acestui filmulet very low budget din 2010 regizat de Michael Rowe care a avut premiera la editia de anul trecut de la Cannes, unde a castigat Caméra d’Or pentru cel mai bun debut regizoral. “Año Bisiesto” tine de genul acela cultivat pentru circuitul cvasi inchis al festivalurilor si cinematografelor de arta: naratiune simpla lipsita de salturi dramatice, dialoguri minimale, o camera distanta cu miscari minimale, lipsa soundtrack-ului. Actorii stralucesc printr-un joc de un firesc desavarsit, este nevoie de fata de luna plina, de finetea expresiva si de privirea absenta a actritei Monica del Carmen pentru a avea o eroina atat de alunecoasa cum este aceasta Laura pe care filmul isi propune sa o dezvaluie prin scurte fragmente incadrate cronologic intr-o singura luna din viata ei. 

A compune un personaj

Incantata sa-l descopar pe François Truffaut in se pare ultima sa aparitie televizata, mai precis un “numar” din “Apostrophes” (din 1984) in care el trebuie sa vorbeasca despre reeditarea cartii-interviu cu Hitchcock. Interesant este sa-l vezi pe Pivot ca se indeparteaza la un moment dat de la subiect si-l intreaba cu insistenta pe Truffaut ce parere are el ca scenarist despre personaj. Iata-l pe Truffaut, incoltit si obligat sa pledeze un pic off topic pentru filmul care favorizeaza personajul. Sfarsitul fragmentului surprinde aceasta “profesiune de credinta” pe care cineastul o ofera cu modestie, subiectul discutiei fiind totusi marele Hitchcock: 

”(…) je suis assez en faveur du film de personnages, c’est-à-dire quand le personnage est très vivant on a besoin de peu d’histoire ou de moins d’action et j’aime assez les films de personnages ou les personnages sont importants.”

Jurnal de TIFF - ziua 2

Sa-i zic ziua “maestru vs invatacel”? Nu stiu cum s-au potrivit filmele de fictiune alese, cam toate s-au invartit in jurul acestei tematici. Carare batuta, cu multe manierisme la activ.

Chiquitas con bananas

M-am incapatanat sa merg mai departe cu experientele dupa feeling si asa am ajuns dis-de-dimineata la “Bananas!” in regia lui Fredrik Gertten, un documentar suedez despre metodele salbatic corporatiste de exploatare a muncitorilor de pe plantatiile de banane din Nicaragua (remember Chiquita?) Am o slabiciune pentru documentar in general, de data asta am dat gres, Chiquita nu a fost deloc deloc bonita. Un comentator se intreaba pe buna dreptate daca rolul documentarului este sa spuna adevarul sau sa observe realitatea si s-o raporteze apoi? “Bananas!” s-a apropiat mai degraba de filmele acelea americane de la teve inspirate de meciul raul corporatist vs binele sindicalist.

Yasujirô Ozu Episodul 2 Vara: "Tôkyô monogatari / Tokyo Story"

Spuneam in capitolul precedent dedicat primaverii ca descoperirea pe care o face Occidentul in anii 70 atunci cind filmele lui Yasujirô Ozu incep sa patrunda la festivaluri este inceputul unei lungi povesti de fascinatie care se prelungeste pina azi. “Tôkyô monogatari”/”Tokyo Story” (1953) este primul film prezentat in Europa, cistigind titlul de cel mai bun film prezentat la British Film Institute in 1958, urmind apoi “Samma no aji”/“An Autumn Afternoon” (1962), ultimul film facut de Ozu care in 1962 iese in circuitul comercial al cinematografelor pariziene. Un an mai tirziu, Donald Richie reuseste sa convinga studiourile Shochiku sa organizeze o prima retrospectiva Ozu la festivalul de la Berlin. Patru decenii si mai bine mai tirziu, ceea ce suscita interes in primul rind in festivaluri, retrospective si lansarile speciale pe DVD sint filmele din ultima perioada Ozu. Numit de Richard Combs de la Film Comment “Ozu-ul nostru“, al gustului occidental adica, acest ultim segment al creatiei cineastului este cel mai vizionat azi. Nu ca filmele anilor 30-40 ar fi ingropate in uitare, comentatori precum Donald Richie, David Bordwell (“Ozu and the Poetics of Cinema” 1988) si Noel Burch (“To the Distant Observer”, 1979) incearca sa argumenteze ca ultimele filme mute si inceputul filmelor sonore facute de Ozu sint mult mai experimentale si mai proaspete stilistic vorbind. Cert este ca, pentru publicul “larg”, Ozu inseamna “imaginea” care se impune incepind cu inceputul anilor 50 si tematica atit de speciala a “dramei casnice”.

Yasujirô Ozu

“Tôkyô monogatari” imparte cu ”Banshun” / "Late Spring" premiul publicului si cistiga oarecum competitia premiului criticii; acum citiva ani, intr-una din acele lungi liste de “cele mai bune filme ale secolului” pe care pina si reviste serioase precum Sight &Sound le scot din cind in cind, acest film facea parte din top 10 furnizat de mai multi critici. Continui sa cred ca este cel mai vizibil si mai lizibil film al lui Ozu, titlul cu care cei interesati si curiosi isi fac intrarea in opera cineastului. Povestea are un zest de dramatism, partea de “melodrama“ este destul de sustinuta in ciuda eforturilor regizorului de a o atenua printr-un formalism acerb. Ce conteaza, Occidentul a iubit minimalismul estetic si pudoarea dialogului, ba chiar a ris la inevitabilele comicarii pe care Ozu le presara (cine s-ar fi gindi ?) in plina melodrama. Criticii au adorat in special tehnica montajului si mizanscena rafinata si toata lumea continua sa mai priveasca inca “Tôkyô monogatari”. Putini stiu insa ca ceea ce vad astazi sub acest titlu este o copie de rangul patru compilata dupa restul de negative ramase in urma incendiului izbucnit in laboratorul in care se facea postproductia filmului in 1953. Adevaratul “Tôkyô monogatari” nu a fost niciodata vizionat, titlul de astazi adaposteste un produs al optiunilor si posibilitatilor (ca orice arta, si cinema-ul adaposteste o intreaga mitologie a “filmului pierdut” mai mult sau mai putin iremediabil). Bine si asa, veti spune, daca ne gindim ca primele 18 filme facute de Ozu au fost distruse fara posibilitate de reconstituire.

Jurnal de TIFF - 1.06 - "Arca ruseasca" (Aleksandr Sokurov) sau Adio Europa !

Sursa: Wikipedia

Aleksandr Sokurov a avut in 2002 ideea de a face un film despre faimosul marquis de Custine si despre celebrele sale memorii "Lettres de Russie" (1839), una dintre cartile cele mai citite pe furis in Rusia sovietica, asta datorita poate pertinentelor consideratii custiniene asupra sistemului politic tarist, foarte asemanator la urma urmei cu cel comunist. De fapt, in "Arca Ruseasca" Custine este un pretext, un ghid european dublat de un misterios personaj din off, probabil rus 100%, ale caror schimburi de replici condenseaza diferentele enorme dintre Rusia (de atunci si de acum) si Europa pe care Custine o reprezinta cu onor. Filmul nu este un proces al istoriei, ci o poezie scrisa pe marginea timpului care a apus, condensat astazi in Muzeele din Sankt Petersburg care pastreaza ramasitele acestuia ca intr-o arca pierduta pentru totdeauna. 

HARD BOILED - coregrafia gloantelor si nostalgia amintirii

Motto : Actually, I hate violence, I hate it – John Woo 

Foarte multi cinefili s-au intrebat la un moment dat cum ar fi fost daca la sfirsitul anilor 80 si inceputul anilor 90 filmele lui John Woo nu ar fi ajuns sa circule in cinematografele occidentale. Si toata lumea ramine convinsa ca importul acesta de filme din Hong Kong, a carui cinematografie era in plina inflorire la acea epoca, a adus un suflu nou in modul de a percepe actiunea; Hollywoodul a preluat dupa acea mare parte din “cliseele John Woo” ba chiar pe regizorul insusi in incercarea de a asimila stilul foarte vizual in care este perceputa actiunea. “Hard Boiled” este ultimul film din perioada sa hong-kongheza, terminat cu putin timp inainte de a se muta cu arme si bagaje in America. “Hard Boiled” este si ultima parte a unei trilogii, alaturi de “A Better Tomorrow” si “The Killer”, filme devenite de atunci productii cultissime in ochii adoratorilor filmului de actiune. Cum s-a scris enorm despre stilul hipervizual al lui John Woo, eu nu doresc decit sa pun degetul pe citeva aspecte care mi se par interesante in acest film.

Invisible Waves de Pen-ek Ratanaruang

Ultimul film al tinarului regizor tailandez a facut destule valuri pro si contra in salile de cinema. Deja foarte apreciat mai ales pentru "Last Life in the Universe" din 2003, Pen-ek Ratanaruang face parte din grupul celor care folosesc intensiv amestecul (de genuri, de actori de diferite nationalitati, de limbi vorbite, de destinatii), ambiguitatea (referindu-ma strict la "Invisible Waves" nu mi-este inca foarte clar daca eroul cauta razbunare sau rascumpararea propriilor pacate), sentimentul iminentei unui rau confuz care poate veni de oriunde. Or aceasta mixitate care vrea sa ramina ambigua pina la sfirsit poate fi cu dus-intors, sint multi cei care considera ca filmul este prea lent, cu o poveste prea simplista, nici manifest poetica, nici realista, nici thriller, nici comedie. Cei mai inraiti l-au vazut pe Pen-ek indragostit de lipsa de noima a universului sau si de frumusetea imaginilor filmate de Christopher Doyle (directorul de fotografie de origine australiana este considerat de unii ca fiind personal responsabil de distrugerea cinematografului asiatic), mizanscena prea jucausa si detasata de gravitatea sumbra a subiectului. 

Paris je t'aime - Orasul iubirii

Filmele astea colective sint destul de prizate in ultimul timp. Dupa ce la TIFF ne-am delectat cu "All the Invisible Children", acum in 2007 a iesit pe ecranele noastre "Paris je t'aime", un film de acelasi gen, lansat cu ocazia festivalului de la Cannes 2006, si care aduna productiile mai multor realizatori mai mult sau mai putin cunoscuti. Tema este fireste discutabila "Paris capitala iubirii" si ca structura alege sa copieze impartirea administrativa a Parisului (initial trebuiau sa fie facute 20 de scurt metraje, tot atitea cite sectoare are capitala Frantei, varianta finala a filmului cuprinde 18 scurt metraje).

Children Of Men - Copiii tatalui de Alfonso Cuarón

2027 - intr-un viitor destul de apropiat… poluare conflicte armate, o lume de nelocuit in care umanitatea nu se mai poate reproduce, iar moartea celui mai tinar om de pe planeta, in virsta de 18 ani, are un impact mediatic deosebit asupra tuturor, anuntind sfirsitul. In acelasi timp, o femeie ramine insarcinata si faptul care nu se mai repetase de 20 de ani face ca tinara femeie sa devina persoana cea mai cautata din lume, tinta mai multor grupuri de interese politice si/sau umanitare. Un om ajunge sa fie protectorul ei, pina la capat…

Asa incepe ultimul film al lui Alfonso Cuarón, Children of Men, tusa de anticipatie devine pre-apocaliptica, dupa care se muleaza pe un road movie cu aspecte politice si sfirseste cu mesajul mesianic al salvarii (personale ca nu degeaba personajul principal se prenumeste Theodore si colective prin prezenta bebelusului).

Un parcurs interesant fara indoiala datorita talentului regizorului de a stapini toate aceste accente si de a le pune in valoare in ciuda unui scenariu cam liniar si simplist. Care ar fi ingredientele regizorului mexican ? Decoruri foarte bine facute si minimaliste (sintem departe de ambianta high tech din Minority Report sau din Insula) mizanscena si optiunea de a filma scenele de actiune in planuri-secventa lungi si foarte lungi, irespirabil de lungi, imaginea impecabila semnata Emmanuel Lubezki (Sleepy Hollow, Ali, The New World, plus toate filmele regizate de Alfonso Cuarón), echipa de actori bine aleasa.