Incantata sa-l descopar pe François Truffaut in se pare ultima sa aparitie televizata, mai precis un “numar” din “Apostrophes” (din 1984) in care el trebuie sa vorbeasca despre reeditarea cartii-interviu cu Hitchcock. Interesant este sa-l vezi pe Pivot ca se indeparteaza la un moment dat de la subiect si-l intreaba cu insistenta pe Truffaut ce parere are el ca scenarist despre personaj. Iata-l pe Truffaut, incoltit si obligat sa pledeze un pic off topic pentru filmul care favorizeaza personajul. Sfarsitul fragmentului surprinde aceasta “profesiune de credinta” pe care cineastul o ofera cu modestie, subiectul discutiei fiind totusi marele Hitchcock:
”(…) je suis assez en faveur du film de personnages, c’est-à-dire quand le personnage est très vivant on a besoin de peu d’histoire ou de moins d’action et j’aime assez les films de personnages ou les personnages sont importants.”
De la Truffaut citire am plecat in seara aceasta cautarea personajului care se compune sub ochii spectatorului am ajuns, via Criterion la “Le Trou” (1960) ultimul si probabil cel mai reusit film al lui Jacques Becker. Tratat pe nedrept ca facand din “tema evadarii” o apologie a condamnatilor care uzeaza de tentativele de evadare din mediul carceral, “Le Trou” este un exemplu aparte in ochii spectatorului de azi, sastisit de cliseele genului. Am notat undeva ca filmul a fost aparat de catre criticul Truffaut in anii 60 (care n-a inghitit insa un “Ali Baba et les quarante voleurs”), ca Godard vorbea undeva despre “fratele“ Becker, un frate mai varstnic probabil care insa a simtit Noul Val ca pe o modalitate nesperata de a scapa de exigentele de prost gust ale producatorilor.
Ce conteaza in contextul filmului de personaj este optiunea lui Becker insusi in favoarea importantei covarsitoare a personajului din filmele sale:
"Je n’ai jamais voulu (exprès) traiter un sujet. Jamais et dans aucun de mes films. Les sujets ne m’intéressent pas en tant que sujets. L’histoire (l’anecdote, le conte) m’importe un peu plus, mais ne me passionne nullement... Seuls les personnages de mes histoires (et qui deviendront MES personnages) m’obsèdent vraiment au point d’y penser sans cesse.”
Ce mai conteaza este si faptul ca putem vedea “Le Trou” ca fiind o exemplificare perfecta a celor declarate mai sus: puneti cinci indivizi intr-o celula, filmati-i aproape in timp real timp de 2-3 zile, nu dezvaluiti nimic din trecutul lor ca indivizi si concentrati-va asupra interactiunilor lor in calitate de membri ai grupului, faceti din evadare un scop in sine al actiunii, adaugati detalii credibile si uzati de o mizanscena bruta, eliminati artificiile, ramificatiile narative, inserturile musicale, elipsele prea lungi, concentrati la sange dialogurile, evitati imaginea decorativa. Veti vedea cum personajele se compun sub ochii vostri si traiesc convingator pret de doua ore fara sa fie nevoie sa faceti apel la actori profesionisti.
Aici o cronica interesanta a filmului semnata de Chris Fujiwara pe tema relatiei disonante/conflictuale dintre individ (Gaspard) si grup, aici o alta analiza pe care Philippe Rocher o face receptarii filmului in anii 60 (inclusiv comparatia cu “Un condamné à mort s’est échappé” al lui Bresson care aparent trateaza o tema similara).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu