Povesti despre sfarsitul lumii - Antract

Despre sfarsitul lumii ca moment zero nu prea poti sa vorbesti in cinema, decat poate asumandu-ti riscul perfectului ridicol (“2012” intre altele). Peliculele cinematografice se concentreaza fie de premonitii si primele manifestari ale catastrofei iminente (“Melancholia") fie pe tentativele de supravietuire de dupa (“The Road”, “I am Legend” pe langa multe alte tablouri ale postapocalipsei). Momentul omega insa ramane in umbra, la fel de imposibil de circumscris ca si inceputul lumii. Imi aduc aminte de criticile aduse lui “4:44 Last Day on Earth” considerat de multi ca fiind deranjant pentru ca personajele sale ies la restaurant, picteaza, fac dragoste sau vorbesc despre marirea chiriei chiar in preziua apocalipsei; comentatorii isi incep invariabil argumentatiile cu un “ nu cred ca, data fiind situatia respectiva, eu m-as comporta asa”.

Povesti despre sfarsitul lumii - Episodul I

Profetia mayasa a dat gres, a cata oare?, incercand sa circumscrie sfarsitului lumii o data anume,dupa aceea oamenii au rasuflat usurati pe furis si-au salutat penibilul situatiei cu o salva de bancuri si ironii de circumstanta. Subiectul insa ramane insurubat in setul de spaime colective, momentul acesta asta nu e decat o amanare pe care nu incetam sa ni-l imaginam pana una alta si sa-l coafam grosier cu alte bancuri: “2012”, “Independence Day”, "Armageddon", iarna atomica sau vulcanica, pamantul moare, ba nu, soarele e bolnav, sfarsitul vine din outer space sau din lumea virusurilor de tot felul. Scenariile acestea nu mai infioara azi pe nimeni, “batalia” se da acum cumva la margini, in viziunile care combina credintele si mai ales spaimele noastre dintotdeauna cu noi perspective. O astfel de combinatie fericita de experiente apocaliptice lasa spectatorului onest aceeasi reactie contrarianta : unul dintre cronicarii de cinema marturisea, la ierirea proiectiei de la Cannes a “Melancholiei” lui Lars von Trier: “(he) felt light, rejuvenated and unconscionably happy.”