miercuri, 26 decembrie 2012

Povesti despre sfarsitul lumii - Episodul I

Profetia mayasa a dat gres, a cata oare?, incercand sa circumscrie sfarsitului lumii o data anume,dupa aceea oamenii au rasuflat usurati pe furis si-au salutat penibilul situatiei cu o salva de bancuri si ironii de circumstanta. Subiectul insa ramane insurubat in setul de spaime colective, momentul acesta asta nu e decat o amanare pe care nu incetam sa ni-l imaginam pana una alta si sa-l coafam grosier cu alte bancuri: “2012”, “Independence Day”, "Armageddon", iarna atomica sau vulcanica, pamantul moare, ba nu, soarele e bolnav, sfarsitul vine din outer space sau din lumea virusurilor de tot felul. Scenariile acestea nu mai infioara azi pe nimeni, “batalia” se da acum cumva la margini, in viziunile care combina credintele si mai ales spaimele noastre dintotdeauna cu noi perspective. O astfel de combinatie fericita de experiente apocaliptice lasa spectatorului onest aceeasi reactie contrarianta : unul dintre cronicarii de cinema marturisea, la ierirea proiectiei de la Cannes a “Melancholiei” lui Lars von Trier: “(he) felt light, rejuvenated and unconscionably happy.” 



Pentru a vorbi in acesti termeni ipotetici despre sfarsitul lumii am ales trei pelicule si un citat. Acesta din urma, extras dintr-o poveste aparuta acum aproape 30 de ani, vorbeste despre un alt moment in care lumea si-a tinut rasuflarea, anul 1984:

We were keeping our eye on 1984. When the year came and the prophecy didn’t, thoughtful Americans sang softly in praise of themselves. The roots of liberal democracy had held. Wherever else the terror had happened, we, at least, had not been visited by Orwellian nightmares.

But we had forgotten that alongside Orwell’s dark vision, there was another – slightly older, slightly less well known, equally chilling: Aldous Huxley’s Brave New World. Contrary to common belief even among the educated, Huxley and Orwell did not prophesy the same thing. Orwell warns that we will be overcome by an externally imposed oppression. But in Huxley’s vision, no Big Brother is required to deprive people of their autonomy, maturity and history. As he saw it, people will come to love their oppression, to adore the technologies that undo their capacities to think.

What Orwell feared were those who would ban books. What Huxley feared was that there would be no reason to ban a book, for there would be no one who wanted to read one. Orwell feared those who would deprive us of information. Huxley feared those who would give us so much that we would be reduced to passivity and egoism. Orwell feared that the truth would be concealed from us. Huxley feared the truth would be drowned in a sea of irrelevance. Orwell feared we would become a captive culture. Huxley feared we would become a trivial culture, preoccupied with some equivalent of the feelies, the orgy porgy, and the centrifugal bumblepuppy. As Huxley remarked inBrave New World Revisited, the civil libertarians and rationalists who are ever on the alert to oppose tyranny “failed to take into account man’s almost infinite appetite for distractions”. In 1984, Huxley added, people are controlled by inflicting pain. InBrave New World , they are controlled by inflicting pleasure. In short, Orwell feared that what we hate will ruin us. Huxley feared that what we love will ruin us.

Cartea lui Neil Postman (“Amusing Ourselves to Death: Public Discourse in the Age of Show Business”1985) este acum istorie in materie de jurnalism. Ceea ce ramane insa este acuitatea cu care autorul a pus fata in fata cele doua “profetii” literare si a vazut in ele doua descrieri complementar distopice ale sfarsitului lumii, creditand perspectiva huxleyana ca fiind cea mai probabila si mai rebarbativa.

Episodul 1 Lumea clonelor

Diferitele bucati, foarte diverse, care alcatuiesc lumea lui “Universal Soldier” sunt destinate unui public cu totul special. Razboi, intrigi violente, sange si un picut de horror, efecte speciale, tone de corpuri insangerate si morti brutale, toate acestea trebuie sa faca parte din reteta fiecarui exemplar din aceasta serie tematica. Am descoperit insa ca “soldatul universal” este o umbrela destul de incapatoare pentru mai multe viziuni regizorale care propun variatii mai mult sau mai putin interesante avandu-l ca subiect pe eroul mutant. Daca totul a inceput cu JCVD inruchipand un soi de Rambo cu aptitudini fizice iesite din comun, situatia s-a diversificat ulterior.

As fi trecut cu usurinta pe langa varianta propusa recent de John Hyams “Universal Soldier: Day of Reckoning” daca n-ar fi fost cronica lui Ignatiy Vishnevetsky de pe Mubi. Cronicarul analizeaza cu grija glissando-ul la care se deda acest film catre sectiunea “art-horror” cu miez distopic. “Lost Highway” si “Videodrome”, zice el, nu sunt departe atunci cand iei in calcul teme precum dezumanizarea, manipularea si dezagregarea realitatii. Interesant este ca radicalizarea se instaleaza cu discretie in materialul foarte conformist al filmului de actiune prin intersectarea unor fire narative secundare pe care intriga politista le presara ici-colo. Un exemplu numai: eroul se afla inca in recuperare in spital atunci cand actiunea basculeaza fara preaviz pe umerii unui personaj aparut din neant, surprins in timp ce incearca sa repare o chiuveta.



John isi continua bajbaielile detectiviste, in timp ce Instalatorul ne transporta vrand nevrand in inima “cuibului” soldatilor nemuritori. In contrast cu viermuiala agresiva din subteran, un Dolph Lundgren la patru ace, cu fata ca o masca de ceara polisata si muschi de plastic declama “We live among them like ghosts”. Iata o afirmatie enigmatica, preambul al secventei de adoratie colectiva in care Luc Devereaux, soldatul-matca, promite gloatei ca cel mai bun substitut pentru vidul interior este razbunarea. In final, aflam ca superioritatea prototipului John este conditionarea de stimuli emotionali legati de familie si nu de tara, notiune mult prea abstracta pentru a produce hybris-ul.

Oferindu-i eroului o amplasare cumva excentrica in raport cu actiunea, alternand camera subiectiva a amintirilor, viselor si viziunilor cu cea obiectiva a secventelor agresive, scenariul reuseste sa pastreze un maxim de ambiguitate in ceea ce priveste logica actiunii : manipulatorul Luc Devereaux exista cu adevarat sau este o sperietoare de sinteza? Este el un sub produs al guvernului sau mutantul rebel din guerilla? Daca principalii actanti ai acestui joc sangeros sunt cu totii clone, sa inteleaga spectatorul ca filmul este o descriere a unei lumi muribunde, fagocitata de propriile obsesii securitare si gestionata de-acum de corpuri de sinteza, brutale si nemuritoare?

Cronicarul admira coregrafia viguroasa a scenelor de bataie care exalta abilitatile atletice si brutalitatea ; aceasta din urma se vrea a fi componenta indusa in genotipul soldatesc prin combinatii chimico sibiline in pantecele-cuva in stare sa genereze adulti mutanti apti de lupta (de lupta impotriva a ce?). Acestia sunt fabricati in clinici in care coma si nasterea se confunda. “You’re a baby” se minuneaza geneticianul din jungla examinand dentitia lui John, abia iesit din cele 9 luni de “coma” anuntata (aha, unde naiba se afla John cel batut de monstrii din bucatarie in acest caz? oare bataia si omuciderea din inceput au fost si ele prefabricate? sa crezi povestea agentului FBI care doar crede ca este agent FBI?)

Ceea ce mie mi-a atras atentia insa sunt inceputul si sfarsitul filmului. Prima secventa, s-o numim “monstrii din bucatarie”, in intregime filmata cu camera subiectiva, se distinge prin tratamentul aparte al sunetului (toate vocile suna nenatural si monoton, ca niste inregistrari vechi). Uimitoare este si fractiunea de secunda in care copilul eroului este executat in plan secund. Iata un lucru care nu se face in filmul american standard de actiune, in care violenta onscreen le este rezervata numai adultilor. Secventa are deci darul de a mentine distanta intre spectator si personaj (de obicei, cand filmele intra in forta in miezul actiunii exista cel putin o punte narativa, fie ea cat de firava, care sa-ti permita sa te identifici cu nenorocirile eroului). Secventa are in plus scopul de a semana indoiala in mintea spectatorului: seamana cu un vis ori cu o amintire, si totusi nu pare a fi nici una nici alta, se dovedeste a fi mai degraba o bucata de film alterat, o un corp strain transplantat pe furis in identitatea personajului. Despre aceeasi alterare relateaza si scenele din fata oglinzii, ocazii cu care John urmeaza acelasi ritual: se priveste in oglinda, deschide robinetul, isi uda fata, se priveste in oglinda din nou. Urmeaza invariabil o “trecere dincolo”de spatiul reflectant (in probabil lumea visului, a schizofreniei, a apartenentei la un nou tip de societate de grup in care matca isi dirijeaza supusii clone prin injonctiuni cu aspect de transa)

Secventa finala, hai s-o numim “revelarea adevarului-care adevar?” este cea care orienteaza filmul pe fagasul orwellian, universul cvasiconcentrationar in care forta bruta, etalata pretutindeni este o iluzie iar identitatea individuala o facatura. Umanitatea neasteptata a clonei care prefera sa pastreze falsele amintiri decat sa se abandoneze vidului interior este singura solutie pe care o vede personajul pentru  a iesi din manipularea in cercuri concentrice la care se preteaza cei care detin autoritatea (care autoritate si asupra cui?), de labirintul epuizant de identitati false, de trucaje, de coridoare, fundaturi si subterane-excretii ale unor angoase de nevindecat.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu