sâmbătă, 29 decembrie 2012

Agnès Varda, cu dedicatie...

Exista cativa cineasti despre care nu am indraznit sa scriu, in ciuda faptului ca le urmaresc cu incapatanare activitatea, ca le pandesc filmele atunci cand vreun festival le dedica vreun program special. Secvente din filme si fragmente din comentarii emise candva ma viziteaza periodic, cu un insuportabil aer de “déjà vu” care ma obliga apoi sa caut sursa timp de multe ore. Unul dintre acestia este Agnès Varda (Agnès care s-ar incrunta pentru ca tocmai am spus “unul” si nu “una” ca si cum profesiunea aceasta ar fi atat de exclusivist masculina).
PBS




Profit de incapacitatea mea de a scrie despre Agnès Varda (constatata dupa vizionarea autobiografiei sale bricolate in “Les plages d’Agnès”)pentru a semnala o ocazie speciala, emisiunea radio “Projection privée”  pe care Michel Ciment a dedicat-o cam acum o saptamana lui Agnès Varda. Pretextul ? Lansarea unui Mega DVD pack “Tout(e) Varda” care jaloneaza activitatea cineastei, videastei, fotografei, artistei multimedia, bricoleuzei care este Varda, adica 1,8 kilograme reprezentand 20 de lungmetraje, 17 scurtmetrage, o carte cu fotografii si o surpriza. Notati va rog acordul acela problematic, probabil clin d'oeil de pe vremea cand Varda era o feminista convinsa ( cine a vazut deja "L'une chante l'autre pas" stie despre ce vorbesc eu aici).



Agnès Varda a avut astfel la dispozitie suficient timp radiofonic pentru a-si schita un autoportret in patchwork. Se face in primul rand remarcat numarul mare de ocurente ale sintagmei “je me suis amusée à faire”, probabil atitudinea care o reprezinta cel mai bine pe invitata. Prezenta ei in lumea cinema-ului de orice fel, in universul fotografiei si a galeriilor de arta este esentialmente destinsa, iar relatia pe care o intretine cu artefactele sale este una deschisa si amuzata.

Din universul Varda se desprinde mai intai si mai intai relatia speciala cu Chris Marker (alt “amuseur “ despre care nu indraznesc sa scriu, paralizata fiind de polimorfismul sau genetic) : Agnès vorbeste cu tandrete despre acest caz special in care personalitatea Marker este pana la urma mai cunoscuta azi cel putin decat filmele sale. Sunt citate “L’héritage de la chouette”, volumele de “Commentaires” publicate acum ceva timp, muzeul CM de pe Second Life, atelierul artistului in “Agnès de ci de la Varda”, silueta portocalie a lui Guillaume en Egypte.

Shadowplay


Agnès vorbeste apoi cu voluptate despre conceptul de arta ca bricolaj la care subscrie, alaturi de Marker si de Alain Resnais. Retetele produselor sale includ ingrediente insolite ; filmul nu este fictiune dar nici documentar, fotografia ocazioneaza filmul, portretul este adesea “furat” si expus alaturi de un video complementar care bruiaza cadrajul, intre cadrul fotografic si pelicula de cinema exista o coniventa bazata pe necesitatea de a focaliza altfel si de a depasi categorii artistice prestabilite.


Agnès adora tripticele si digreseaza cu gratia unui funambul pe tema filmelor sale , rareori frazele ei se incheie cu tonul acela descendent corespunzator punctului final. Se vorbeste despre scurtmetraj ca optiune de productie sortita pieirii, despre fantastica idee de a face un film despre Van Gogh in alb si negru, despre glumite Nouvelle Vague precum “Les Fiancés du Pont Mac Donald”, despre Jacques Demy, despre publicitatea cantata pentru Tupperware, despre filmul politic si cenzura. Specialista in bruiajul pistelor deja folosite de altii, Agnès o “vede” pe Jane Birkin in rol de Venus din Urbino (“Jane B par Agnès V.”) si isi improvizeaza un costum de cartof ca rima la fotografiile ei cu tuberculi in diferite stadii de decompozitie. Minimalismul cotidianului de proximitate este asociat cu mustatile plantelor aba incoltite, iar filmele de patrimoniu se cer recultivate si adaptate la normele de azi ale consumului cultural, asa cum strazile din “Cléo de 5 à 7” trebuie conservate ca sa nu fie uitate. Bricoleuza ancorata intr-o realitate imediata (“Sans toit ni loi”, “Les glaneurs et la glaneuse” de exemplu), colectionara a unei realitati decupate dintr-un alt univers (“Daguerréotypes”), Varda is exhiba cu gratie cimitirul proiectelor abandonate sau ratate (“La Mélangite”, “Nausicaa”, “Les cent et une nuits de Simon Cinéma”).



Ultima ei remarca (“ le silence est si difficile à trouver au cinéma”) imi va rasari cu siguranta intr-o alta buna zi in minte si voi petrece iarasi o gramada de timp pentru a-mi reaminti in ecou sentimentul filmelor sale.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu