Carti, articole entuziaste si comemorative, expozitii
precum cea de la muzeul Hollywood intitulata "Harlow in Hollywood"
celebreaza luna aceasta, pe 3 martie mai exact, centenarul Jean Harlow. Actrita a decedat demult demult (in 1937 mai precis) de o boala de rinichi pe atunci
incurabila dar, hei, celebritatea serveste la ceva, lumea, putinta cata
este, isi mai aduce inca aminte de cea mai dulce si cronologic
vorbind prima bomba sexy de un blond nenatural din lunga serie completata de
Lana Turner, Mamie van Doren, Jayne Mansfield, Marilyn Monroe. Ar mai intra
aici si Carole Lombard, prietena si contemporana cu Jean in cariera de la Hollywood.
Motto: “In this movie, everything has a shade of grey” Paul Verhoeven
Sincera sa fiu, nu ma asteptam ca ultimul film al lui Paul Verhoeven, “Zwartboek” aka “Black Book” sa-mi cada cu tronc intr-un mod atit de transant. Am iesit din sala de cinema si am incercat sa ii gasesc vreun defect, vreun detaliu deranjant, vreo lungime inutila, vreo tusa de sentimentalism deplasat, aiurea, nimic ! Asadar coup de foudre pentru imagine, coup de foudre pentru jocul actorilor, coup de foudre pentru scenariul foarte bine conceput, coup de foudre pentru eleganta regiei si mai ales coup de foudre pentru Paul Verhoeven care reuseste sa impace abilitatea hollywoodiana de a crea entertainment pornind de la subiecte foarte serioase, cu spiritul mai nuantat-subversiv si mai liber al cinematografului european. Marturisesc, perioada olandeza a lui Paul Verhoeven (Soldaat van Oranje, Turkish Delight, Spetters) mi-este necunoscuta, cu cea americana (RoboCop, Total Recall mai ales, Starship Troopers, Basic Instinct, Hollow Man) este altceva. Stiu, s-a discutat foarte mult pe teme ca: Verhoeven inseamna scenele trash, recuperarea gustului pentru filmele de serie B, Verhoeven este obsedatul ala care nu se sfieste sa apara la filmari in tunica nazista si care nu ezita sa ia in deridere propriile-i gusturi bizare, care este mereu too much. Verhoeven este lipsa de masura, deriziunea devenita cinism si lipsa falselor inhibitii care ii face pe unii spectatori americani sa se intrebe de ce atita sex (?) in ultimul sau film. In acest moment, in mintea mea Verhoeven este agatat undeva intre Fritz Lang (pentru afinitatile elective si credintele sale profunde in ceea ce priveste natura umana), Michael Haneke (un alt mare visceral obsedat de perversiunea cu care raul si violenta se insinueaza in si intre oameni) si Howard Hawks (pentru polifonismul si capacitatea de a crea entertainment in sensul cel mai clasic al cinematografului american).
