Sincera sa fiu, nu ma asteptam ca ultimul film al lui Paul Verhoeven, “Zwartboek” aka “Black Book” sa-mi cada cu tronc intr-un mod atit de transant. Am iesit din sala de cinema si am incercat sa ii gasesc vreun defect, vreun detaliu deranjant, vreo lungime inutila, vreo tusa de sentimentalism deplasat, aiurea, nimic ! Asadar coup de foudre pentru imagine, coup de foudre pentru jocul actorilor, coup de foudre pentru scenariul foarte bine conceput, coup de foudre pentru eleganta regiei si mai ales coup de foudre pentru Paul Verhoeven care reuseste sa impace abilitatea hollywoodiana de a crea entertainment pornind de la subiecte foarte serioase, cu spiritul mai nuantat-subversiv si mai liber al cinematografului european. Marturisesc, perioada olandeza a lui Paul Verhoeven (Soldaat van Oranje, Turkish Delight, Spetters) mi-este necunoscuta, cu cea americana (RoboCop, Total Recall mai ales, Starship Troopers, Basic Instinct, Hollow Man) este altceva. Stiu, s-a discutat foarte mult pe teme ca: Verhoeven inseamna scenele trash, recuperarea gustului pentru filmele de serie B, Verhoeven este obsedatul ala care nu se sfieste sa apara la filmari in tunica nazista si care nu ezita sa ia in deridere propriile-i gusturi bizare, care este mereu too much. Verhoeven este lipsa de masura, deriziunea devenita cinism si lipsa falselor inhibitii care ii face pe unii spectatori americani sa se intrebe de ce atita sex (?) in ultimul sau film. In acest moment, in mintea mea Verhoeven este agatat undeva intre Fritz Lang (pentru afinitatile elective si credintele sale profunde in ceea ce priveste natura umana), Michael Haneke (un alt mare visceral obsedat de perversiunea cu care raul si violenta se insinueaza in si intre oameni) si Howard Hawks (pentru polifonismul si capacitatea de a crea entertainment in sensul cel mai clasic al cinematografului american).
Unde se afla sursa raului ?
Ceea ce m-a fascinat in “Zwartboek” (prefer sa folosesc titlul original, la urma urmei este vorba de un film olandez in proportie de 95%) este amestecul acesta de genuri intr-o poveste ale carei dedesubturi narative sint destul de conventionale si care evita cu grija cliseele folosite pina acuma in filmele care au ca subiect al Doilea Razboi Mondial. “Zwartboek” este in egala masura thriller, drama romantica, film de spionaj si de razboi, povestea unei razbunari, film politist, film noir si film istoric. Citeva din temele preferate ale regizorului sint inglobate abil in poveste: simulacrul si simularea, seductia corupatoare a raului, natura iremediabil pervertita a speciei umane si apetitul ei pentru abjectie morala. Filmul este o intoarcere la inceputurile regizorale ale lui Verhoeven, povestea este plasata in aceeasi perioada a sfirsitului de razboi in care opereaza si “Soldaat van Oranje” (1977), iar coscenaristul Gerard Soeteman este cel care a contribuit la succesul peliculelor de inceput, “Turkish Delight” (1973) si acelasi “Soldaat van Oranje”.
Razboiul este o tema care il intereseaza foarte tare pe Verhoeven, numai ca in cei 20 de ani care separa “Zwartboek” de filmele sale de tinerete perspectiva s-a schimbat atit de tare, incit personajul principal nu mai este un Rutger Hauer in splendoarea eroismului sau viril, ci o femeie, Carice van Houten, obligata de imprejurari sa se transforme intr-o melancolica femme fatale. Sintem in 1944, razboiul se poarta acum in culise intre forta de ocupatie, rezistenta, filierele care organizeaza ascunderea civililor evrei sau transportarea lor in zona eliberata din Belgia. Se poarta travestiul (in cioclu, in cadavru, in cuplu de indragostiti, in soldat inamic), lupta se duce prin actiuni de comando, rapiri, executii sumare, torturi, spionaj, aranjamentele de culise avantajoase ambelor parti preced incetarea focului. Verhoeven se opreste indelung asupra acestei situatii in care ambiguitatea este exasperanta. Intrebarea sa este evident “care este sursa raului ?” Notarul Smaal este cel care ii explica eroinei, intr-un mod foarte sibilin, ca nu se stie niciodata care sint motivatiile care ii imping pe oameni sa faca un lucru sau altul, iar femeia sfirseste prin a intelege abia in final ca moralmente totul este posibil.
Rezistenta si avatarurile sale
Daca cel de-al doilea razboi mondial a influentat foarte serios cinematografia europeana si americana, filmele care vorbesc despre fenomenul conex al rezistentei sint mult mai putin numeroase si practica uneori o morala mai putin simplista. Rezistenta franceza este cea care apare cel mai des in filme, de la “La bataille du Rail” (René Clement-1946), Lacombe Lucien (Louis Malle-1974) si apoi la celebrul “Le dernier métro” (François Truffaut-1980). Colaborationismul este o atitudine care se cere nuantata: vezi superbul “Le silence de la mer" (Jean-Pierre Melville) in care tacerea poate construi o relatie “rusinoasa”, vezi si “La dénonciation” (J. Doniol-Valcroze-1962), foarte apropiata de interpretarea lui Verhoeven si care foloseste din plin tema “tradatorul si eroul nu sint cine credem noi” si in care iarasi o femeie are de suferit oprobiul public. Sfirsitul unui alt mare film al lui J.P. Melville din 1969, “L’armée des ombres”, vorbeste despre relatiile dintre membrii unui grup de rezistanti care izoleaza si ucid fara mila camarazii susceptibili sa cedeze torturii Gestapoului.
Interesanta este folosirea acestei tematici in registrul comic (“Papy fait de la résistance” - Jean-Marie Poiré-1983) in care este luat peste picior super eroul, in viata de toate zilele un marunt frizer efeminat, sau combatantul din Rezistenta ajuns la virsta senectutii. Filmul documentar preia si el subiectul, deranjantul “Le chagrin et la pitié - Chronique d'une ville française sous l'occupation” (1969 Marcel Ophuls), arata cit de fragila este perspectiva asupra eroismului din penumbra.
Interesant este cazul filmelor germane, in 2005 “Sophie Scholl, die letzten Tage” a readus in atentia publicului povestea acestei tinere luptatoare impotriva nazismului. Pentru cei interesati de un astfel de subiect, Sophie Scholl a fost eroina unui alt film “Die Weisse Rose”(1982) realizat de Michael Verhoeven (nici o legatura de familie cu Paul Verhoeven) nascut la Berlin aproape in aceeasi zi cu regizorul olandez si impartind cu el aceeasi fascinatie pentru perioada nazista.
Subiectul acesta al rezistentei armate din spatele frontului este exploatat in egala masura de Ernst Lubitsch ("To Be or not To Be" din 1942) si mai nou, de data aceasta este vorba de viata din ghetoul din Varsovia, de catre Roman Polanski cu “The Pianist” (2002). Tot combinatia “rezistenta si tradare” imi aduce in minte de superbul “Hangmen Also Die !” filmul din 1943 al lui Fritz Lang, iarasi foarte apropiat de “Zwartboek”.
Asadar se porneste de la notiunea de eroism ahsolut si se ajunge prin relativizarea privirilor moderne aruncate in urma la manipulare si tradare, sentimente sovine si antisemite, ultranationaliste sau, mai banal, la rapacitatea lui Hans Akkermann din “Zwartboek”.
Hollywood
Cei 20 de ani petrecuti de Verhoeven la Hollywood i-au fasonat foarte bine scenele de actiune. Sa luam de exemplu numai secventa in care comando-ul lui Hans incearca sa-l salveze de la sediul politiei SD pe Tim Kuipers: este practic din perspectiva naratiunii, o reluare a ultimei jumatati de ora din “The Dirty Dozen” (Robert Aldrich-1967) in care echipa condusa de Lee Marvin este decimata incetul cu incetul intr-o misiune imposibila. La fel, din incercarea de a-l salva pe Tim nu scapa mai nimeni in afara de Hans bineinteles. Secventa este foarte bine ritmata de schimbarea de perspectiva (petrecerea germanilor/ intruzia partizanilor), iar macelul se bucura de mai multe unghiuri de filmare si de citeva momente interminabile de rapaiala de arma automata, trucuri semnate Hollywood.
In America deci, Verhoeven a capatat stiinta ritmului alert, a utilizarii flashbackului (filmul este un enorm flashback, procedeul isi face simtita importanta abia in sfirsit, cind criza din Suez din 1956 ameninta sa se calchieze pe ultimul razboi mondial. Tot de la Hollywood, Verhoeven a adus stiinta atmosferei, nu ca n-ar fi fost el foarte meticulos de la natura. “Zwartboek” cultiva acea ambianta usor decalata care ii da patina. Nu e greu ca, intr-un efort de imaginatie sa distribui mental in castingul filmului fantomele unor timpuri demult trecute: Ava Gardner, Hedy Lamarr, Gregory Peck, James Stewart sau Jean Harlow. Ahh despre Jean Harlow ar fi multe de spus, Ellis de Vries are ceva din falsa ei blondoare, din clipirea marunta a ochilor albastri, din profilul de papusa, tenul de portelan si aerul de bomba sexy absoluta. Ellis este un artefact, o vampa menita sa seduca pentru ca, spune ea, nu mai are ce pierde. Asemeni spioanei Mata Hari, isi alcatuieste cu grija propriul mit (vopsirea podoabei capilare si a parului pubian, noua identitate atit de putin evreiasca, aerul sic menit sa-l seduca pe Müntze alaturi de colectia de timbre cu regina Wilhelmina). Iar atunci cind incepe sa cinte “Ich bin die fesche Lola” nu poti sa nu te gindesti la toata cohorta de femmes fatales din filmul noir american. Pelicula color si prim planurile lungi si frecvente pe fata actritei Carice van Houten sint putin perturbante celor obisnuit cu penumbrele filmelor in alb negru care impunea eroinelor o distanta misterioasa.
Inapoi in Europa
Vorbeam mai sus de reputatia sulfuroasa care-l insoteste pe Verhoeven si asta in mare parte subiectelor peliculelor sale care discuta cu oarecare detasare despre sex, violenta, duplicitate, perversiune morala si nu numai. Doctorul in mate fizica devenit regizor este considerat unul dintre adevaratii anarhisti ai cinematografului, care a ales sa nu se priveze atunci cind este vorba de a-si re-prezenta sentimentele si impresiile. Asadar anarhist si visceral pina in pinzele albe. I s-a reprosat ca prefera situatiile cele mai neverosimile in filme care necesita un minim de rigoare, or Verhoeven prefera sa o lase deoparte atunci cind este vorba de natura umana.
In “Zwartboek” de exemplu, cei doi scenaristi au folosit fapte reale (lista neagra a lui Smaal a existat, Rachel a existat, membrii rezistentei olandeze citati aici sint recognoscibili). “Citind scenariul, spune Carice van Houten, mi s-a parut ciudat ca atitea nenorociri sa se abata pe capul bietei Rachel in atit de putin timp. Dar Paul si Gerard (Paul Verhoeven si Gerard Soeteman- cei doi scenaristi –n.n) mi-au confirmat ca toate acestea au avut loc intr-adevar.” Inlocuiti “ciudat” cu “neverosimil” si dati peste maniera foarte europeana a lui Verhoeven de a exploata un fapt atit de ancorat in realitate, incit pare ireal. In aceste conditii, un scenariu de felul lui “Zwartboek” nici nu ar fi putut fi ecranizat la Hollywood, prea complicat, prea nuantat, prea gri.
Aceeasi respingere hotarita a maniheismului in materie de morala si etica, o intilnim de exemplu la Fritz Lang care crede cu strasnicie ca orice om poate fi ucigas, tradator, josnic in functie de interese si circumstante. Tirada ofiterului nazist plecat sa-l anihileze pe potentialul atentator la viata lui Hitler din “Man Hunt” (1941) este o adevarata “profession de foi” a lui Lang si decurge in mare parte din teoretizarile expresionismului german. Ce faci in acest context atit de delicat cu notiunea de justitie ? Pai mai nimic, justitia atit de draga Hollywood-ului este mai degraba o perversiune la Verhoeven: generalul Käutner de exemplu invoca fara sa clipeasca chichite legislative pentru a forta executarea lui Müntze pentru tradare fata de Führer si colaborationism cu rezistenta olandeza. Este evident ca inaltul ofiter SD va scapa fara probleme de procesele naziste si asta pentru ca el aplica legea intocmai si inainte si dupa capitulare. Poate de aceea Ellis/Rachel si Gerber prefera sa-si faca dreptate singuri, la modul foarte haiducesc. Tot in numele “justitiei populare” cei banuiti de colaborationism sint umiliti cu la fel de multa cruzime ca si victimele nazistilor altadata, iar adevaratii tradatori sint aclamati cu veneratie. Este atita cinism in ultimul sfert de ora al filmului, incit ai impresia ca nu spectacolul lui Verhoeven este too much, ci realitatea insasi.
Coliziune sau duplicitate ?
Este intrebarea cea mai de pe urma si mai teoretica daca vreti: nonsalanta asta cu care Verhoeven amesteca Hollywoodul cu spiritul european este rodul unui clash sau dimpotriva este vorba de o duplicitate creatoare ? Eu una inclin sa cred regizorul olandez reuseste sa foloseasca la maxim resursele fictiunii in sens clasic pe care o condimenteaza cu un simt special al seductiei si al tempo-ului actiunii si toate aceastea nu au decit un singur scop: spectacolul in sensul cel mai bun al cuvintului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu