Foarte multi cinefili s-au intrebat la un moment dat cum ar fi fost daca la sfirsitul anilor 80 si inceputul anilor 90 filmele lui John Woo nu ar fi ajuns sa circule in cinematografele occidentale. Si toata lumea ramine convinsa ca importul acesta de filme din Hong Kong, a carui cinematografie era in plina inflorire la acea epoca, a adus un suflu nou in modul de a percepe actiunea; Hollywoodul a preluat dupa acea mare parte din “cliseele John Woo” ba chiar pe regizorul insusi in incercarea de a asimila stilul foarte vizual in care este perceputa actiunea. “Hard Boiled” este ultimul film din perioada sa hong-kongheza, terminat cu putin timp inainte de a se muta cu arme si bagaje in America. “Hard Boiled” este si ultima parte a unei trilogii, alaturi de “A Better Tomorrow” si “The Killer”, filme devenite de atunci productii cultissime in ochii adoratorilor filmului de actiune. Cum s-a scris enorm despre stilul hipervizual al lui John Woo, eu nu doresc decit sa pun degetul pe citeva aspecte care mi se par interesante in acest film.
John Woo nu suporta violenta. Si cind nu suporta ceva, regizorul se infurie:
"Sometimes I'm shooting an action sequence and I can relate to it. I get very emotional (…) I relate it to what's happening in the real world. For example if I'm shooting a scene where the hero is fighting with some bad guys and I've heard on the radio about some little child getting murdered by some maniac or some people getting killed in the streets it makes me very angry. I get pretty upset. And I'd bring that to the scene. I'll look at the bad guy as the murderer and then I'm thinking, Let's beat him harder, let's hit him with more bullets.”
spune el intr-un interviu. Mi-este greu sa mi-l imaginez pe John Woo furios (in Hard Boiled il puteti vedea intr-un roc mic de tot, el este patronul barului in care Tequila obisnuieste sa cinte la saxofon in timpul liber), aparenta lui fragila si surizatoare este insa foarte inselatoare.
John Woo & Chow Yun Fat
Se spune ca la un moment dat, in timpul unor filmari, unul din actorii sai nu reusea sa cada la pamint secerat de gloante cum trebuie, asa ca John Woo s-a apucat el insusi sa se arunce pe planseul de beton de nenumarate ori pina cind, actorul ingrozit l-a implorat sa inceteze. Cind s-a ridicat, John Woo avea capul spart in mai multe locuri. Ciudat deci amestecul acesta de sentimentalism, cruzime si de cult al valorilor eroice de altadata.
"My films are always concerned with family, friendship, honor and patriotism. I think this kind of morality might be a bit old-fashioned but I think it's worth trying for because there is a lot good things in the past. People were a lot more caring about each other, they knew how to respect each other and they used to love their family and their country and somehow that changed. I like to bring back all those good old things in the films.”
Nu putem insa uita ca in filmele sale John Woo aduna sute de morti, toti victime ale unor actiuni violente. In filmele sale se moare din greseala sau in cunostinta de cauza. Se moare pe nedrept, iar cei rai isi platesc scump moartea. In “Hard Boiled” de exemplu, au fost contabilizati 230 de oameni morti intr-o ora si jumatate de full time action. Si daca timpurile s-au schimbat si lumea de azi este mult mai putin sensibila la baile de singe care oripilau publicul de acum 20 de ani, totusi un macel ramine un macel.
Cu toate astea, nimeni niciodata nu va considera spectacolul ca fiind gore, desi detaliile de gen nu lipsesc. Poate pentru ca, in iuresul actiunii, camera le contabilizeaza in trecere (am limpede in cap amintirea unei mini secvente din scena spitalului asediat, un baiat rau impuscat care sfirseste prin a-si infige singur gitul in cioburile sparte ale unei usi moment in care singele tisneste ca dintr-un furtun sub presiune) si se multumeste sa se agate de personajele principale si sa le urmareasca in drumul lor invincibil si gratios printre zecile, ba chiar sutele de victime pe care le lasa in urma.
Macel si coregrafie
Efectele gore sint deci dezamorsate de incredibilul balet al corpurilor muribunde, murind sau inca vii care iau parte la actiune. Acumularea aceasta de personaje (de fapt efemeride in slujba placerii nebune a regizorului de a crea si desface grupuri anonime de baieti buni sau rai, nu conteaza, in infruntarea lor inversiunata) este spectaculoasa.
Sint necunoscuti care sar, folosesc doua trei zece arme, sint ucisi, corpuri care se arunca salta, se rostogolesc si asa mai departe. Nebunia asta este de fapt foarte organizata. John Woo este cel care inventeaza de exemplu folosirea a doua arme simultan din dorinta de a avea mai multi morti odata si o marturiseste jubilind:
“Yeah I intended the two-handed thing (..) It looks pretty much like a ballet dancer diving through the air. It's a move that looks so elegant. It was from the movie A Better Tomorrow, my first gangster film. This guy had to walk into a restaurant and deal with 15 guys. So I suggested we use two guns. I just needed more bullets. And I liked the sound. The continual fire is like a drumbeat, a very strong musical feel.”
Ei bine si in Hard Boiled avem de-a face cu scene de actiune de acest gen. De fapt este vorba numai de scene de actiune. Hard Boiled este un triptic in care sint inghesuite laolalta: un macel grozav intr-o ceainarie, un alt macel intr-un depozit de arme si partea cea mai extraordinara, un spital luat cu asalt. Intre acestea, timpii morti sint mici interludii de genul: o executie cu singe rece cu un pistol ascuns in Operele complete ale lui Shakespeare, citeva incaierari, o executie a unui sef mafiot imbatrinit. Nu prea este timp pentru sentimente, desi John Woo a plasat aici si o intriga sentimentala (pe care o putem lasa deoparte pentru inconsistenta ei) si niste bebelusi evacuati cu foarte mare greutate de trupele speciale ale politiei in scena spitalului, asta pentru a indulci oarecum atmosfera poate prea exclusiv masculina. Si toate astea fara nici urma de efecte speciale, "le detest, spune regizorul, dintotdeauna mi s-au parut contrafaceri”.
In secventa din ceainarie, dupa ce se declanseaza infernul in care nu stii bine cine omoara pe cine, pentru ca nu ai avut inca ocazia sa cunosti personajele, camera urmareste in prim plan si cred in slow motion traiectoria unui glonte, care traverseaza piciorul cuiva si se infige la un moment dat intr-o masa, asta in timp ce in fundal tot mai multe corpuri implodeaza sau explodeaza, de parca glontul cu pricina capata viata proprie. Nu-mi aduc aminte ca miscarea in sine a unui glont sa fi spus atit de multe, sa devina adica atit de narativa in sine insasi. Camera este peste tot fixind panica celor care incearca sa paraseasca locul si sint pina la urma prinsi la inghesuiala pe o scara interioara foarte strimta, apoi se fixeaza in josul acesteia pentru a prinde coborirea vertiginoasa a politistului Tequila care se lasa sa alunece pe balustrada manipulind in acelasi timp doua pistoale. De atunci coborirea cu pricina a intrat in antologiile cinematografice.
In secventa din depozit in care mafia noua e pe cale sa elimine mafia veche, avem cel putin patru grupuri de personaje pe care camera le urmareste fara incetare. Cum fiecare face altceva si foloseste fie grenade fie arme automate, fie calareste o motocicleta fie se balanseaza pe o fringhie, impresia este coplesitoare pentru ochiul spectatorului. Ai impresia ca esti peste tot in acelasi timp si ca vezi tot ce se intimpla fara sa pierzi o secunda, desi acest lucru nu este posibil.
Evident pentru a creea o atsfel de atmosfera rotunda, John Woo are nevoie de multe multe gloante si de multe victime. Decorul spitalului cu coridoarele lui inguste este ideal pentru a dezvolta un asemenea exces de energie coregrafica. Se moare in atitea feluri incit ambianta capata un aspect triumfalist, o exaltare sanguinara pe care numai marile filme de razboi o pot induce publicului.
Hard Boiled- un film muzical?
Vorbeam de coregrafie, de exploatarea cinematica a miscarii la maxim si nu de infigerea pur si simplu a unui glont intr-un corp. Unde este coregrafie trebuie sa existe, nu-i asa, si un ritm muzical. Sint ferm convinsa ca John Woo are un mod foarte muzical de a vedea lucrurile si de a le transpune in film, ca si cum lucrurile ar fi acolo pentru a fi folosite si facute sa rasune in vreun fel din perspectiva cinematica.
“When I design an action sequences I listen to a lot of music and the music often gives me a lot of inspiration. It helps with the tone, the tempo or even the meaning of the scene. But I still like to create on the set. When I see a table I'll figure out how to use the table. If I see a bench I think, okay let's have our hero slide down the bench and have him shooting back out with his two guns, to create a spectacle out of it.”
Este ceea ce spectatorul percepe mai intii si mai intii in filmele lui Woo, este ceea ce ulterior a fost copiat in alte filme de actiune americane si asiatice: o brancarda rulanta poate fi folosita pentru a “visli” de-a lungul unui coridor intesat cu dusmani, o targa de la morga devine mijloc de locomotie ad hoc si care ii surprinde pe baietii rai, un cablu electric poate fi folosit pe post de fringhie de coborire pe un zid, o masa intilnita in cale este intotdeauna o trambulina pentru un salt ghemuit, un buchet de flori poate ascunde bine mersi o arma sau poate doua. Si toate acestea pentru a induce un anume ritm fara de care filmul nu ar mai exista.
Exista si o altfel de muzicalitate in “Hard Boiled”. Va mai aduceti poate aminte de tema de safoxon in tonuri blind-melancolice cu care se deschide filmul si care introduce mai apoi mai toate scenele tari? Inceputul filmului este aproape o secventa onirica (paharul, sunetul pastilei eferverscente nejustificat de tare, prim planuri pe pahar si pe mina lui Chow Yun Fat, apoi ambianta invadata de fum a barului in care acesta cinta, sintem departe de baia de singe care se va dezlantui cinci minute mai apoi).
Mi-a atras atentia una dintre afirmatiile lui John Woo care mi se pare definitorie pentru stilul sau si pentru apartenenta sa la o anumita atitudine cinematografica, aceea a spectacolului: “I like to put a musical element into my action scenes, I shoot them like I'm shooting a dance scene". In finalul triumfal din “Hard Boiled“ de exemplu, camera filmeaza timp de un minut iesirea politistului din spitalul care explodeaza, cu o arma in mina si cu bebelusul in cealalta. Tequila pluteste in norul de foc parca neatingind pamintul, iar fuga sa filmata in slow motion este mai mult un balet, o rotire in jurul axei sale descompusa in mai multe faze.
“Generally, the characters run or leap from the fire, but sometimes they float in front of, or even sail through it, much as the wicked witch is tossed along in that Kansas tornado”, spune Manohla Dargis intr-unul din comentariile sale din “Film Comment”. Ea este cea care scrie despre o posibila apropiere intre Hard Boiled (si filmele de actiune in general ale lui John Woo) si “Vrajitorul din Oz” (si filmele muzicale din anii 40 in general). Nu este o coincidenta, Woo afirma ca primul film muzical pe care l-a vazut a fost “Vrajitorul din Oz”!
Cyd Charisse & Fred Astaire in "Band Wagon"
Accepti premiza ca armele lui Tequila pot consuma de opt ori mai multe gloante decit normal tot asa cum accepti ca Gene Kelly de exemplu are chef sa cinte pe strada in ploaie si asta numai de dragul spectacolului. In ambele genuri cinematografice secventele care nu sint necesare (cele cintate sau dansate, scenele de impuscaturi in serie) intrerup cursul istoriei care se desfasoara in fundal. Ca spectator judeci secventa dansata independent de naratiunea dramatica in functie de cit de buni dansatori sint Cyd Charisse si Fred Astaire. In aceeasi masura, apreciezi secventa din antrepozit pentru estetica exploziilor care deplaseaza masini, motociclete in fumul dens din interior fara sa te intrebi cum naiba mai pot unii lucra undeva intr-un colt al depozitului fara sa fie deranjati de intruziunea gangsterilor rivali. Si asta pentru ca ulteriori interventia lucratorilor va provoca o superba jerba de scintei in explozia unui motociclist. Totul este deci pura gratuitate si unicul scop este lucrul bine facut al scenei care trebuie sa aiba nerv si ritm. Aici se intilnesc dansul si actiunea la John Woo si datorita acestei fericite intilniri (si poate a pasiunii regizorului pentru jazz) macelul este un show si are o frumusete in sine si putem vorbi despre o estetica a violentei dupa cum iarasi spune regizorul: "Movies act as a bridge which draws together everybody’s heart. Through movies we learn about the beauty among us. I want to make movies to the end.”
A fost odata in Hong Kong (intre wuxia si western)
Va mai aduceti aminte de valorile de altadata promovate de domnul acesta cam demodat? Asadar simtul onoarei, al prieteniei, curajul nebun, fixatia datoriei care trebuie implinite, castitatea (sa fim seriosi, Theresa Mo a fost preferata teribilei Michelle Yeoh pentru rolul Madam pentru faptul ca este o foarte stearsa reprezentanta a frumusetii inofensive). Fratia aceasta exclusiv masculina cimentata de singe si gloante vine in parte de la Chang Cheh, regizorul specializat in filme wuxia (de capa si spada cu tenta istorica din China) si mentorul lui John Woo. Acesta a avut si el o tentativa de wuxia, “Last Hurrah for Chivalry” (1977) si nu a ezitat niciodata sa presare in filmele de mai tirziu aceleasi idei un pic cam prea moralizatoare pentru gusturile de azi si pe care regizorul Stanley Tong le apropie foarte succint de valorile traditionale chinezesti:
“In Chinese, there are four main things that we have to know: Jung is loyalty; xiao is being good to your parents; and ren is being good to people, forgiving them even when they are trying to harm you. The last thing Woo always puts into his movies... It's yi. Yi means when you are a friend, you can give up your life for a friend."
Sa-i luam pe Tony si pe Tequila din “Hard Boiled”; fiecare iese intr-un fel ranit dintr-o relatie ulterioara, in care nu a reusit sa isi faca datoria fata de un prieten sau mai degraba de un partener de lucru: Tequila isi pierde partenerul in baia de singe din ceainarie si scapa nevatamat, Tony dezvolta un complex interior pentru a fi incarcat codul jiang hu atunci cind si-a tradat si ucis “partenerul” pe batrinul gangster Hui. De partea lui Johnny Wong, criminalul cu ambitii nebune, se situeaza si Mad Dog, killerul solitar care uraste mai mult decit orice politaii si tradatatorii, dar care pune pistolul jos atunci cind intre el si tinta sa vie se interpun oameni inocenti.
Prieteniile sint tare complicate in filmele lui John Woo, legaturile dintre barbati alcatuiesc un ritual aproape homoerotic si pe jumatate masochist in care barbatii se iubesc, se apreciaza si se distrug unul pe celalalt totodata, ai aproape senzatia unei transpuneri moderne a cuplurilor masculine din romanele cavaleresti europene pe care John Woo le imbraca in costume Armani si le inghaduie sa poarte celebrii ochelari de soare foarte inchisi. Este aici o legatura cu westernurile americane pe care John Woo le adora in copilarie. Acelasi tip de relatie se dezvolta intre doi pistolari din vestul salbatic, relatie care la John Woo culmineaza cu celebra secventa “fata in fata” fiecare tintind timpla celuilalt ca si cind ar schimba cuvinte si care apare ulterior in mai toate filmele de gen din Hong Kong. Este momentul foarte fragil al reunoasterii, acceptarii si dorintei de a-l elimina pe celalalt. Este un punct culminant si cu toate acestea incarcat de un anume umor (John Woo spune ca a preluat trucul dintr-o banda desenata pe care a vazut-o in copilarie) care anuleaza distanta la care se plaseaza pistolarii din westernuri in secventa duelului.
Mai mult, incercati sa faceti o paralela intre inceputul din “Hard Boiled” si incipitul westernului “The Wild Bunch” al lui Sam Peckinpah, veti vedea acelasi gust pentru scena baii de singe plasate la inceput, act periculos de gratuit, in care raii si bunii au aceeasi culoare in momentul in care iau in vizorul pustilor lor si oameni inocenti… L-am simtit pe Peckinpah foarte aproape de Woo datorita amestecului acestuia de cruzime, de furie indreptata impotriva violentei, de nostalgie pentru un anumit cod moral pe care de disparitie. Vorbesc despre o morala nascuta din fictiunea insasi, un cod care dealtfel nu a existat niciodata in adevaratul Vest salbatic al sfirsitului de secol XIX, ci numai in westernurile din anii '40-50. In aceeasi masura codul “Jiang hu“ despre care pomeneam mai sus (un soi de cod al onoarei care functioneaza in filmele wuxia si mai nou in filmele cu gangsteri) este o fictiune nascuta in efervescenta productiilor semnate Shaw Bros., amestec de arte martiale, productii mitic istorice si fantasy in stil chinezesc.
Desi duelul este mult mai static in westernurile clasice, el apare tot in faza finala a peliculei, intr-un ultim acces de energie furioasa care trebuie consumata pentru a restabili echilibrul lumii. Si in “Hard Boiled”, Tequila trebuie sa se umileasca public in fata lui Johhny si fata de sine insusi, afisind astfel public prietenia lui cu Tony (or se stie cit de pudici sint chinezii in ceea ce priveste sentimentele personale). Citatele acestea de ritual masculin viril si un pic macho vin poate din imensa cultura cinematografica a regizorului care este cel mai putin chinez in gusturi din industria cinematografica din Hong Kong.
”... my kind of movie is kind of mixed, and combines something from the West (…) So I myself have been influenced from watching earlier European, American and Japanese films by Akira Kurosawa, Francois Truffaut, Fellini, Stanley Kubrick, Scorsese and Sam Peckinpah. (…) I always like to combine some things from the East and West in my movies.”
Nostalgia amintirii si slow motion
Hard Boiled este deci povestea unui cuplu de politisti, unul actionind sub acoperire si celalalt mai mult in civil care reusesc sa anihileze ambitiile demente ale traficantului de arme Johnny Wong. Secventele de lupta cu multimea de gangsteri sint deseori intrerupte cu inserturi in slow motion si chiar slow sound, ca sa zic asa, sunetul incetineste si el si depaseste o scena, se intinde in scena urmatoare ca si cum delimitarea intre secvente ar fi neclara si oarecum lipsita de importanta. Este dupa mine o modalitate foarte narativa de a utiliza chichita slow motion in scopuri narative, ai impresia ca toate aceste scene de actiune sint repovestite, reconditionate dupa ce au fost extrase din amintirea cuiva. Slow motion este timpul povestirii si al amintirii; John Woo nu ezita sa spuna ca tot ceea ce introduce el in filmele sale vine din copilaria si adolescenta foarte dificile, traite pe strada, din filmele vazute atunci ca antidot la uritenia cotidianului. Mai mult, “Everything in my movies, about friendships, family - it all comes from real life. Of course, not the stuff about gangster wars; actually, I don't know much about gangsters."
Slow motion este echivalentul lui past tense din limba engleza, un timp trecut si ingropat, uneori dezgropat prin intermediul amintirii pentru a ilustra o morala, pentru a putea face suportabila o moarte adevarata prin hiperbolizarea in moartea din film, atit de neverosimila.
Va mai aduceti aminte poate de executia cu singe rece pe care o opereaza Tony in biblioteca ? Degetul lui trece absent peste copertile cartilor si se opreste brusc la operele complete ale lui Shakespeare, carte golita de continut si devenita ascunzatoare pentru pistolul cu surdina. Secventa in slow motion, in dublu exemplar (Tequila are un gest similar cind incearca sa gaseasca arma crimei) este o metafora a refolosirii experientei personale, a amintirii, ba chiar a mostenirii culturale occidentale, pentru a crea ceva nou.
“Hard Boiled” este plin de asemenea secvente in slow motion. Barbara Sharres (Film Center at The School of the Art Institute of Chicago) a facut o interesanta apropiere intre acest ultim film hong konghez al lui John Woo si spaimele unei intregi generatii in momentul apropierii de marea schimbare politica si sociala care urma sa zgiltiie in 1997 Hong Kong-ul. Sint spaimele unei generatii care, precum familia regizorului, a ales in anii ‘40 calea exilului, a foamei, a vietii in conditii mizere decit comunismul chinez.
Hard Boiled ramine o poveste putin cam ridicola pentru fanii genului “Die Hard” & Co, daca ne gindim la afectiunea care ii leaga pe Tony si pe Tequila, daca ne aducem aminte secventa salvarii bebelusilor deveniti ostatici in maternitatea luata cu asalt. Eu una nu as vedea aici atit ridicolul sentimentalismului asiatic (la urma urmei, filmul nu are deloc un happy end) ci mai degraba un farewell incetosat de amintiri ale acestui gentleman cam de moda veche numit John Woo.
Nota: cronica a fost publicata prima data pe Movieblog.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu