Sa-i zic ziua “maestru vs invatacel”? Nu stiu cum s-au potrivit filmele de fictiune alese, cam toate s-au invartit in jurul acestei tematici. Carare batuta, cu multe manierisme la activ.
M-am incapatanat sa merg mai departe cu experientele dupa feeling si asa am ajuns dis-de-dimineata la “Bananas!” in regia lui Fredrik Gertten, un documentar suedez despre metodele salbatic corporatiste de exploatare a muncitorilor de pe plantatiile de banane din Nicaragua (remember Chiquita?) Am o slabiciune pentru documentar in general, de data asta am dat gres, Chiquita nu a fost deloc deloc bonita. Un comentator se intreaba pe buna dreptate daca rolul documentarului este sa spuna adevarul sau sa observe realitatea si s-o raporteze apoi? “Bananas!” s-a apropiat mai degraba de filmele acelea americane de la teve inspirate de meciul raul corporatist vs binele sindicalist.
Sunt acra pentru ca nu-mi place cand lumea udecatii este impartita intre baietii buni si cei rai, cei buni castigand dupa un binemeritat suspans; asta ar fi nuanta de telefilm. Chestia asta functioneaza cu atat mai putin in cazul unui documentar, care se presupune ca este cat de cat impartial cu adevarul. Or “Bananas!” triseaza: victoria lui David contra Goliat este anulata de cele trei randuri din final prin care spectatorul afla ca in recurs David a pierdut tot, ba a mai fost si acuzat de invocare de probe mincinoase in proces. Tocmai el care afirma pe undeva prin cele 80 de minute de descriere a bataliei juridice, mult lungite, ca dorinta lui cea mai mare este sa faca precedent in legislatia americana, astfel incat, ulterior, orice muncitor exploatat sa isi poata face cat mai confortabil dreptate. In rest, “Bananas!” isi face relativ treaba (in ciuda lungimilor de care vorbeam), adica nu iti mai da chef sa consumi fructele care vin din Costa Rica, Honduras or Nicaragua stampilate cu logo-ul “Dole”.
“O inima buna”: schimb inima stafidita si infundata cu similar, conditie buna, aorte elastice de nefumator
A urmat “ O inima buna/A Good Heart” in regia lui Dagur Kári (daca va mai aduceti aminte de un anume “Nói albinói” care a castigat in 2003 “trofeul suprem” la TIFF). Mare deceptie personala pentru ca inima lui Kári este plina ochi de clisee: un baiat bun la suflet dar homeless (probabil pentru ca prea bun la suflet), un batran acrit care tine un bar cu nume ciudat (The Oyster Bar) si care deschide sticlele de sampanie doar cand se intampla sa se sarbatoreasca o mare victorie sportiva. Mai este pe acolo si un neindemanatic schimb de inimi si de atitudini general umane. Little Lord Fauntleroy se muta in America si este adoptat de mizantropul de serviciu care isi propune sa-l invete cum se face adevarata cafea si cum se pastreaza distanta fata de clienti (si de umanoizi in general).
Senzatia imediata pe care mi-a lasat-o filmul a fost ca autorul a adoptat si procesat o serie de personaje, de la pisicuta si gasca hranita cu tarhon la stewardesa fricoasa (Isild le Besco trebuie sa adore sampania, doar e stewardesa si vine din Franta) si le-a plasat in ambianta aceea voit neglijenta in tonuri sterse. De fapt, flora filmului lui Kári este cum nu se poate mai aseptica, amestec artificial de ierbar plin de marginalitati din toate tipurile reprezentative (homosexualul, prostituatul, scriitorul ratat, gunoierul, dubiosii mutici mai mult sau mai putin mizantropi, croitorul cu accent est european si frizerul evreu) care intretin publicul du dialoguri inteligente si condimenteaza ucenicia lui Lucas cu jerbe si scantei verbale. Morala este usoara si nu tine: adevarata mizantropie este mult mai mult decat un capriciu de ton rastit si o apetenta exagerata pentru mojicie. Iar fabula aceea mieroasa cu nuca de cocos de impartit este exasperanta.
Stiu cum ai inceput sa cresti asta vara
“Cum m-am petrecut sfarsitul verii” m-a lasat din prima secunda cu gura cascata: sala de mall plina ochi, capete si gaturi sucite catre ecran timp de doua ore si niciun telefon care sa sune in timpul proiectiei.
Am gasit deja referinte critice la activitatea casei de productie Koktebel care a produs filmul omonim, daca nu ma insel primul film coregizat de Aleksei Popogrebsky si care continua sa scoata de calitate.
S-a vorbit deja despre ”Kak ya provyol etim letom/Cum mi-am petrecut sfarsitul verii”, iesit in festivaluri in aprilie anul acesta (Ursul de Argint pentru cel mai bun actor si pentru cea mai buna imagine), un film cocotat undeva pe malul inghetat al unei insule din Marea Ciukotsk, unde doi meteorologi isi petrec impreuna vara. Timpul trece usor, intre masuratori, corectii, transmisii catre baza, pescuit de pastrav arctic, sedintele de sauna si spaima de urs ori incursiunile dupa combustibil. ”Cum mi-am petrecut...” este o alta variatie pe tema transmiterii de savoir faire si savoir vivre de la al batran la tinerelul cu cas la gura. Singuratatea nu se imparte aici cu celalalt, iar personajele sunt taciturne pentru ca adesea n-au nimic sa-si impartaseasca. Gesturile sunt mai brutale si pericolele mult mai veridice, de la baliza cu izotopi care blocheaza contorul Geiger la ursul polar care a prins se pare drag de carnea de om.
Pasha (Grigori Dobrigin in primul sau rol) a venit aici de dragul aventurii, turist de-o vara, indiferent la istoriile si cutumele locului. Masiv si morocanos, Serghei (Sergei Puskepalis) face parte din specia pe cale de disparitie a celor care traiesc de cand lumea in statia polara, desconsiderand calculatorul si limbajul sms si dispretuind tineretea superficiala. Drama psihologica brodata pe tema “cum sa anunti o veste proasta unui tip de care te temi si pe care in sinea ta il consideri depasit de viata” are consecinte deloc previzibile care pot vira catre thriller. Paranoia si delirul nu sunt nici ele departe.
Imaginea semnata de Pavel Kostomarov iti taie rasuflarea: planuri solitare, cateva panoramice care dilueaza umanitatea si o reduc la un punct pe harta, ceturi groase si ape nesfarsite si reci.
Inca un “musai de vazut” pe care ma bucur ca nu l-am ratat.
“Nimic personal“ sau filmul ca o cochilie goala
Mi-e nu stiu cum sa nu survolez, in masura in care programul o permite, si competitia. Balul s-a deschis in seara asta, in sala de la Victoria plina ochi, cu “ Nothing personal/ Nimic personal” debutul irlandezo-olandez al Urszulei Antoniak. S-a vorbit despre acest film din 2009 ca fiind un inceput promitator pentru tanara regizoare, eu insa l-am gasit gol. O cochilie frumoasa (imagine de foarte buna calitate, cadraje rafinate, un gust fotografic cu totul special, minimalism delicat) in care nu locuieste nimeni (scenariu fad, genul de poveste la care viseaza in secret orice tanara femeie oricat de scolita o fi ea, adica o intalnire speciala cu un barbat mult mai matur la casa lui, singur si daca se poate cu solida cultura artistica, tolerant si infinit de protector). Agresivitatea femeii care-si apara cu inversunare anonimatul este vag motivata de setea de libertate (sau de aer proaspat?) care o teleporteaza pe tanara “tu” din apartamentul olandez undeva in fundul ploios al Irlandei. Grimasa trista a barbatului are surse la fel de ambigui; sa fie decesul unei alte femei? Sau ceva probleme cu secarea talentului?
In acest context unde trecutul nu vrea sa existe, munca la ferma este mai degraba hobby, atunci cand este agrementata cu arii din opera, iar mesele se servesc civilizat, cu un pahar de vin frantuzesc in fata. Murdaria are un aer de cochetarie stylish, jegul de sub unghii se completeaza perfect cu degetele fine care stiu sa manuiasca clapele pianului, iar plimbarile printre galeti aduc cu publicitatea pentru vestimentatia insulated.
Nimfa in varianta thai
Revin la sentimente mai bune gratie lui Pen–ek Ratanaruang, cu al sau “Nang Mai/ Nymph”. Proiectie friguroasa in aer liber cu spectatori putini, convinsi ca este vorba de un thriller sau in cel mai rau caz o poveste cu fantome. Ritmul este insa atat de lent incat “Nimfa” nu poate satisface iubitorul de adrenalina. Exista o padure populata de ceva spirite, un cuplu citadin care-si transporta nemultumirile si frustrarile pana la liziera junglei in care el planuieste sa faca fotografii. Exista si un mister, caci el dispare in jungla atunci cand ea doreste un alt barbat. Misterul se amplifica cu pasi mici cand el se intoarce si spectatorul intelege ca el nu mai este chiar el.
Pentru ca nimic nu este perfect, “Nimfa” are pacatele ei: muzica dintr-aia infiorata de thriller in momentele cheie, camera de mana folosita generos pentru a recrea zbaterea umanului cu neumanul, dialoguri putine, dar pe alocuri suferind de o intepeneala nefireasca. Nici discutia dintre Korn si Nop nu pare a fi in regula, nici tratamentul de care sufera misterul. De parca “Nimfa” ar fi fost gandit pentru ochi occidentali.
Fara sa vreau, n-am incetat sa fac in gand comparatii cu “Sud sanaeha / Blissfully yours”: incursiunea cvasi turistica in jungla, cuplul care se desface din cusaturi sub presiunea locului, prezenta apei si acelasi freamat neincetat al vegetalului care se constituie cu claritate in altceva. Pen-ek prefera sa dea vina pe lacomia spiritelor vegetale, Apichatpong incorporeaza misterul in emotiile si starile care se succed prea repede pentru a putea fi identificate si mai ales numite.
Element notabil: imensul plan secventa din inceput.
Element notabil: imensul plan secventa din inceput.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu