Dimineata, cand incep sa ruleze filmele cu cateva ore bune inainte de deschiderea “oficiala”, aia la care multa lume vine pentru ca are invitatie si de ce sa nu profite. Asadar nervi de bun venit cu proiectii intarziate de testele tehnice, proiectoare rebele si sunet infundat. Nervi la acreditare, nervi la bilete, nervi la detectarea hotspot-urilor, nervi si mai mari la filmele lasate in paragina pentru ca nu poti fi peste tot in acelasi timp. Apoi cateva filme, vazute insa confortabil in sali apoape goale si racoroase cu public civilizat (am pierdut pariul facut cu mine, la filmul lui Bruno Dumont n-a plecat nimeni din sala).
Lumea vazuta prin lentile melancolice
Mai e ceva, sunt superstitioasa si cumva primul film vazut anunta “atmosfera” de dupa a editiei, de aceea de cele mai multe ori aleg cu ochii inchisi si fara sa ma uit pe cronici, un titlu necunoscut. Anul acesta am inceput cu “Ilusiones opticas / Iluzii optice” de Cristian Jimenez pentru ca
a) face parte din focusul Chile,
b) era primul film al zilei in afara de “Eep / Cip cirip” (ei da, exista si proiectii pentru copii) si
c) regizorul, scenarista si DOP mi-erau necunoscuti.
”Iluziile optice” se incadreaza in mood-ul cinematografic chilian, probabil o alta tara trista plina de umor in care personajele nu schiteaza nicio grimasa cand situatia este comica, iar suferinta este un fel de torpoare apatica manifestata in planuri rezonabil de lungi si privirea pierduta in obiectiv. Adunati laolalta un orb alungat din cetatea nevazatorilor, care inca mai este orb in mintea lui si trebuie sa se obisnuiasca cu nuantele intunecate in care se scalda lumea in general. Adaugati un tanar bodyguard de mall, melancolic si ciudat de pasiv in relatia pe care o are cu o femeie mult mai coapta si cleptomana, un tip de varsta mijlocie dat afara din munca in jurul careia graviteaza exclusiv viata sa, o multime de indivizi umbrosi, de la specialisti in marketing la femei singure pentru care ambalajul sigur aduce fericire si prosperitate. Echilibrul care trebuie sa existe intre aceste existente care se intretaie constiincios una cu cealalta exista. Sigur ca l-am mai intalnit in alte filme cu destine multiple, numai ca scenariul nu abuzeaza de coincidente (gasesc ca de la “Crash” incoace, coincidenta s-a demodat ingrozitor). Caricatura insa este blanda, revolta personajelor (pentru ca intr-un scenariu de acest gen n-ai incotro, te revolti), intrucatva previzibila nu-i deloc melodramatica. Pentru lumea vazuta prin lentilele melancolice viata e o criza, iar aceasta se manifesta prin contururi incetosate, culori polisemice si o anumita intepeneala in relatiile interumane.
Se vorbeste rezonabil de putin. Cei care intr-un film pandesc fabula nu vor fi nemultumiti de satira proastelor obiceiuri corporatiste si mai ales de fabula dulcei si periculoasei resemnari a lui “mai bine ramai asa cum esti acceptandu-te pentru ca si asa lumea-i vis si ceea ce-ti doresti este rodul unei neintelegeri”. Mi-a placut deriziunea aceasta dulce-amaruie si dezabuzata. Mi-au placut ceturile care nu ascund nimic, tonurile de gri si imaginea voit anosta pana la ultima secventa. Destul de bun inceputul de anul acesta zic eu.
Hildegard reloaded
“Hadewijch”, ultimul film al lui Bruno Dumont este pentru mine un ”musai de vazut”. Zic pentru mine, care am fost complet destabilizata de “Flandres” acum un an. Regizorul acesta nu inceteaza sa ma uimeasca: tema dificila (cine mai face azi filme oneste despre o notiune atat de greu de prins precum “credinta”?) DAR condimentata cu efecte speciale si cu muzica, cu urmariri, accidente si scutere agresive, filmat in locatii diverse. Exista si concesii cinematografice: planuri mai putin lungi (si poate de aceea mai comestibile), personaje mai gratioase in monomania lor, taceri mai putin brutale. Scenariul si regia sunt semnate tot de catre Dumont, lucru important cand dialogul iti sare in ochi de la bun inceput (Céline este o reincarnare autonoma, coerenta si o, cat de radicala, a Hildegardei de Bingen care isi arunca rugaciunile-poeme in neant, in loc sa le astearna pe hartie, maica superioara poate ca s-a inselat cand a acuzat-o pe biata fata de lipsa de umilinta).
Céline este obsedata de Dumnezeu, intretine chiar cu acesta o relatie periculoasa si condamnabila in care factorul uman joaca rolul de diavol ispititor (cum sa-l doresti altfel decat omeneste? Cum sa-l doresti omeneste cand stii ca asta este o limitare? Cum sa-i asimilezi “invizibilitatea” cand ii simti absenta ca pe o pierdere sau mai rau, un dor nesfarsit?)
Nu-i de mirare ca de la calugarite este data afara, ca Yassine o considera barge (in termeni mundani, Céline este dusa cu pluta), iar Nassir o adopta pentru a o manipula si a o transforma in potential kamikaze. In tot acest context, Céline nu face decat sa se ofere si sa ceara imperios la schimb o infiintare a Cristosului in ea. Martirajul solitar si activismul politic pro-islamic sunt petru Céline doua shortcut-uri smechere care, asa cum drumul din padure taie parcursul pana la grota miraculoasa, trebuie sa conduca la implinire. Ambele duc la iaz si la concluzia ca nu orice ablutiune iti poate sterge pacatele si vina.
Dumont este Dumont in ultima secventa, in care pielea fetei abia salvate de la inec capata transparente de marmura in lumina tulburata a locului, in bratele unui necunoscut care pentru moment tare seamana cu fata emaciata a Cristosului din grota. Un soi de Pietà inversata.
Dumont este Dumont atunci cand face din Hadewijch samburele si cumva ratiunea de a fi a fervorii lui Céline (antieroii lui Dumont orbiteaza mereu, fascinati, locul lor pentru ca altundeva nu ar putea trai; Dumont insusi sateliteaza insistent nordul ploios al Frantei, singurul sol care poate suporta amestecul de intepeneala corporala si de fervoare suspecta).
Dumont este Dumont cand risca totul pe un personaj atat de alunecos, de sfanta idioata asa cum este Céline: rare sunt secventele in care aceasta absenteaza filmul. Dumont este Dumont cand pariul este castigat si cand “Hadewijch” propune ca solutie nu salvarea (imposibila) si nici martirajul (intolerabil in societate), cat probabil resemnarea in fata limitei. Refuz sa vad in Dumont un moralist, prefer sa-l vad facand parte din setul acela putin numeros de cineasti ai ideilor.
Mama tuturor pacatelor neasumate
“Madeo / Mother”, un Bong Joon-ho din 2009, se afla pe lista mea de “musai de vazut” din cauza cronicilor entuziaste si a antecedentelor cineastului, un fel de mama a marginalilor cu existente mizerabile.
Toate discursurile de circumstanta dinaintea unui film sunt facute parca sa plonjeze viitorul spectator intr-o stare de hipnotica prostratie, asculti cu jumatate de ureche ce toarce in microfon consulul coreean, binecuvantezi aniversarea a n ani de relatii diplomatice care a adus anul acesta 10 filme in program si astepti sa inceapa proiectia. Omul acela spune la un moment dat ca e posibil ca anumite lucruri sa socheze ochiul si sensibilitatea spectatorului european. Are dreptate, “Mother” poate induce o anumita stare de jena spectatorului obisnuit cu, hai sa-i zicem tema sacrificiului matern asa cum este ea abordata de obicei la cinema.
Am sentimentul ca mama lui Bong Joon-ho este mai degraba o ilustrare a unui reflex atavic de protejare a progeniturii, profund amoral si cumva dizgratios in devotamentul fara margini. Ilustrarea este prilejuita de povestea unei crime in care nimeni nu este inocent, daca punem la socoteala si victima. Mama are ceva din inversunarea unui bun caine politist, facultatea sa esentiala este aceea de a reactiva celorlalti functia reamintirii, cu toate derapajele ei. Rolul pe care si-l asuma cand se improvizeaza in detectiv este demonstrarea cu orice pret a postulatul inocentei fiului, chiar daca asta duce la crima si la condamnarea unui nevinovat. Maternitatea lui Bong Joon-ho este oarba, tenace, lingusitoare, vinovata, nedreapta, invadatoare si cumva gretoasa in fixatiile ei, uneori admirabila (plansetul ei sfasietor in fata vinovatului de circumstanta care pacatuieste prin faptul ca nu are o mama care sa-l apere). Manipularea ilegala a acelor de acupunctura, a dubioaselor leacuri traditionale, dansul acela nearticulat prin care femeia incearca sa expieze(?) / celebreze(?) incendiul criminal o plaseaza cumva in limburile tragediei. Acelasi loc ii este rezervat fiului, un fel de idiot al cartierului care nu este atit de retardat pe cat pare. Capitalul melodramatic de induiosare pe care il poate suscita acest binom este mult mai redus decat in cazul familiei disfunctionale din “Gwoemul/The Host”, ceea ce nuanteaza filmul. Pana si partea de satira si critica sociala (politia incompetenta, justitia corupta, saracia medievala in care se zbate victima etc etc) capata tonuri mult mai amare, decat stridentele slapstick-ului din filmele anterioare.
Filmul ar fi fost mult mai putin surprinzator daca s-ar fi oprit fix in momentul incheierii switch back-ului (dansul mamei in campul acela auriu cu care pelicula debuteaza) in care “la boucle est bouclée“ in dulcele stil clasic noir. Asta daca este sa ne luam dupa conventii (“Mother”=film politist in aparenta si ancheta-radiografie a unei existente, a unei conditii). Lovitura maestrului Bong Joon-ho este prelungirea finalului, un fel de turn of the screw foarte rafinat in dulcele stil henryjamesian, in care aflam ca toata lumea era la curent cu ceea ce toata lumea fusese, ceea ce nu schimba cu nimic situatia.
Deriziunea dulceaga ca mod de a fi
Exista filme muzicale si filme muzicale. Una este show-ul de Broadway care-si da aere de film (variantele cele mai insuportabile mie fiind “Chicago” si “Nine”), alta este filmul muzical (unii dintre putinii promotori viabili ai acestui gen pretios fiind Jacques Demy sau Vincente Minelli). Sa ne intelegem, dramoleta care foloseste pelicula ca suport economic de raspandire si o ploaie de stele pentru atragerea publicului este, pentru mine cel putin, un caz de uz de fals.
Filmul muzical se face din dozaje atente de actiune, muzica si eventual secvente dansate (vezi variantele indiene care transforma aparte-ul sau comentariul muzical in duete, triplete sau chiar dialoguri cu mai multe personaje pe aceeasi tema, in n variatii ale decorului, costumelor si coregrafiei). Fluidul sentimental trebuie incorporat cu grija, excesul fiind in acest caz pacatul major.
”Sell Out” al malaezianului Yeo Joon Han este genul de produs ambitios care aduna sub aceeasi umbrela refrene pop, o critica acida a corporatismului salbatic, ironia mirajului televiziunii si a reality show-ului, o doza zdravana de dulcegarie, rivalitati feminine, ticuri carieriste si cascade de aluzii fine pe care subtitlurile nu le pot reda. Personajele sunt atipice: ea este frumoasa dar zambeste ca un tigru gata sa-si sfasie prada, el este geniul neinteles, indragostit fara speranta, dar un experiment exorcist ii scoate la iveala doppelgangerul pragmatic, amoral si criminal. Deriziunea este universala: se face misto de filmul independent ca tic artistic, de principiul corporatist universal al scoaterii banului din piatra seaca sau din garantii expirate la termen, de cinismul “realitatii” fabricate de televiziune, de audienta, rating, rivalitati si meschinarii carieriste, de actul medical second hand, de sinucidere, de durere si doliu, de metisajul mult mai cute si mai trendy la capitolul imagine publica, de votul publicului mai implacabil ca o condamnare la moarte, de chinezii care-si occidentalizeaza numele.
“Sell Out” este sentimental si carnasier in acelasi timp, mixaj greu de obtinut si de aceea cu atat mai laudabil. La acestea se adauga tentative interesante de film in film, de parodie a filmului in film, cuplete satirice mitraliate victorios (citez excelentul “Moneyyyy, why don’t you like poor people?”)
Inca un “musai de vazut“ pe lista celor plictisiti de filmele pentru copii si adolescenti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu