Ultimul film al tinarului regizor
tailandez a facut destule valuri pro si contra in salile de cinema.
Deja foarte apreciat mai ales pentru "Last Life in the Universe"
din 2003, Pen-ek Ratanaruang face parte din grupul celor care folosesc intensiv
amestecul (de genuri, de actori de diferite nationalitati, de limbi
vorbite, de destinatii), ambiguitatea (referindu-ma strict la
"Invisible Waves" nu mi-este inca foarte clar daca eroul
cauta razbunare sau rascumpararea propriilor pacate), sentimentul
iminentei unui rau confuz care poate veni de oriunde. Or aceasta
mixitate care vrea sa ramina ambigua pina la sfirsit poate fi cu
dus-intors, sint multi cei care considera ca filmul este prea lent,
cu o poveste prea simplista, nici manifest poetica, nici realista,
nici thriller, nici comedie. Cei mai inraiti l-au vazut pe Pen-ek
indragostit de lipsa de noima a universului sau si de frumusetea
imaginilor filmate de Christopher Doyle (directorul de fotografie de
origine australiana este considerat de unii ca fiind personal
responsabil de distrugerea cinematografului asiatic), mizanscena
prea jucausa si detasata de gravitatea sumbra a subiectului.
Sint de acord cu
inversunatii, universul lui Pen-ek, cel putin in "Invisible
Waves" este lipsit de noima. Dar nu vad nimic rau in asta,
dimpotriva, este aici mai mult "realism" decit in universul
unui thriller obisnuit din Hong Kong de exemplu, unde orice element
al filmului trebuie sa participe oarecum la drama care se va intimpla
la un moment dat. In realitate, nici un fapt de viata nu este trait
in conformitate cu o schema narativa predominanta. Lipsa unui gen
unificator lasa parca personajele mai in largul lor.
Dar sa revin:
secventa de inceput este uciderea prin otravire a unei femei. Kyoji
(Asano Tanadobu), un tinar bucatar japonez traieste ca expatriat in
Macau, lucreaza in Hong Kong in restaurantul unui gangster si are o
aventura cu nevasta acestuia. Seful sau gangsterul il obliga sa ucida
femeia infidela care oricum ii incurca planurile, apoi il trimite la
Phuket in Tailanda la bordul unui pachebot ca sa i se piarda urma.
Kyoji nu intirzie sa descopere ca el insusi a devenit
indezirabil.
Kyoji nu este deloc un ucigas obisnuit. Calmul cu
care ciopirteste femeia otravita nu pare a se datora obisnuintei de a
scapa de corpurile fara viata, pare mai mult un fel de-a fi al sau,
putin lenes, putin abulic, foarte obosit, miscindu-se desarticulat.
Lipsa de apetenta pentru viata este poate semnul unei boli
misterioase pe care personajul o treneaza. Kyoji pare mai interesat
de mousse au chocolat decit de metresa lui, in timpul
calatoriei pina la Phuket nu face altceva decit sa vomite int-un
colt, singura bautura pe care o accepta este laptele, ca si cum
otravirea amantei ar fi fost intructiva contagioasa. Existenta
fantomatica si dintru inceput golita de sens, Kyoji nu ezita sa se
defineasca in termeni negativi ("nu sint un om bun") si din
aceasta perspectiva finalul este previzibil.
Sursa: PalmPictures
Ceea ce mi-a placut
in "Invisible …" a fost faptul ca Pen-ek nu foloseste
antinomia bun/rau. Lumea este suficient de dezarticulata pentru ca
fiecare personaj sa fie oarecum suspect de o tara : metresa ucisa are
in ea o vulgaritate stridenta, Noi (actrita coreeana Gang Hye Jung- "Old Boy") ascunde si ea ceva in trecutul sau, killerul Lizard
(excelentul Ken Mitsuishi) are o buna doza de nebunie clownesca,
calugarul –traficant (hong konghezul Eric Tsang- "Infernal
Affairs") ispaseste si el o ciudata karma care il face sa
fie tot timpul bandajat. Vagul acesta in care inoata toate
personajele m-au facut sa vad in "Invisible …" mai putin
decit un thriller si mai mult poate ca o istorie a unei morti
asteptate.
O istorie evident povestita pe jumatate, nici pina in
ziua de azi nu–mi dau seama daca Kyoji este un gangster, obisnuit
sa omoare, sau pur si simplu un "chef" care a nimerit rau
si care se simte obligat sa arda cadavrul victimei sale. Un alt
cadavru apare sporadic in film, presupun ca este vorba de unul din
bodyguarzii boss-ului, si pe care tinara "inocenta" Noi nu
pare sa-l observe de vreme ce discuta atit de linistit despre timbre
cu Kyoji. Ca si cum Noi ar fi oarba sau, mai rau, lipsita de
sensibilitate.
Alaturi de cadavre si de acel yakuza fan de karaoke
si de camasi hawaiene, argumentul pro thriller ar fi ambianta
intunecata, exterioarele gri-cetoase, interioarele claustrofobe cu
neoane care se sting si se aprind cu usi care se deschid numai cind
vor ele si cusetele care se pot incuia pe dinafara. Pachebotul este
fara indoiala locul cel mai nelinistitor din film in care toate i se
intimpla numai lui Kyoji. Spectatorul a avut timp sa stie ca cineva
il urmareste, numai ca acel cineva ramine undeva pasiv in umbra.
Deambularea aceea fara rost, pe culoare cu iz de hotel Overlook
care par sa-si schimbe directia la fiecare pas, jovialitatea
amenintatoare a "colegului" de scoala i-a dus pe multi cu
gindul la senzatia de gol in stomac pe care o provoaca interioarele
din "Barton Fink". Pina si partea comica (gagurile din
cabina de bord) este foarte departe de burlescul lui
Buster Keaton sau al lui Jacques Tati despre care au vorbit criticii;
eu una m-am gindit la comedia sinistra si deliranta à la fratii
Coen. Nu am ris vazindu-l pe Kyoji ud pina la piele din cauza unui
dus buclucas, balabanindu-se datorita patului rebel, trezindu-se
incuiat pe dinafara si incercind sa poarte un dialog aproape
ionescian cu angajatii pachebotului, dimpotriva, asteptam ca ceva sa
se intimple. Si poate ca aceasta aminare mentine suspansul, iar
detaliile "mici" deschid noi posibilitati
interpretative: usa ale carei hublouri dau direct in acvariu, de
parca vasul ar fi deja scufundat, secventa din bar si discutia cu
barmanul concentrata pe trecut si pe rascumpararea pacatelor duce cu
gindul la limburi si se completeaza cu coborirea in infernul din
Phuket (Redrum si camera psihedelica, jaful, bataia, reintilnirea cu
Lizard, prima ucidere a lui Kyoji).
Sursa: PalmPictures
Neindoielnic, Pen-ek este un
creator de atmosfera, si asta nu neaparat datorita filtrelor
intunecate folosite de Christopher Doyle. Ma gindesc mai mult la
faptul ca, pe pachebotul despre care vorbeam, in ciuda asteptarilor,
nu se intimpla nimic. In afara poate de intilnirea dintre Kyoji si
Noi. Contrar filmelor care fac reteta, intre el si ea nu se intimpla
iarasi nimic, nici o scinteie mai speciala care sa lumineze pentru o
clipa numai existenta eroului. Iarasi Pen-ek inseala asteptarile
spectatorului dopat cu "a fost odata, un baiat si-o
fata".
Marturisesc, revenirea lui Kyoji in Macau dupa ce-l
vedem cazind in ocean la Phuket m-a lasat cam indiferenta. Este poate
singurul lucru pe care l-as reprosa realizatorului, sfirsitul cam
greoi si filozofic in care se discuta mai mult decit oricind. Pina si
Lizard devine melodramatic in melancolia sa. Pentru mine filmul se
opreste in Phuket.
Filmul poate fi deci citit in cheie subiectiva
(totul inclusiv meteorologia se raporteaza la acel mal-être al
lui Kyoji care nu inceteaza sa se agraveze), poate fi considerat si
un thriller mai special cu un tempo foarte lent, ba chiar si o
comedie sinistra in traditia fratilor Coen daca eliminam
finalul. Sint doar citeva din perspectivele destul de numeroase pe
care le deschise "Invisible Waves". Si in fiecare din
aceste perspective, gasesc justificata folosirea limbii engleze ca
instrument de ne-intelegere intre personaje. Sint critici care au
considerat ca toti eroii lui Pen-ek stapinesc cu dificultate dialogul
in engleza si aceasta elimina foarte mult nuantarea psihologica. Eu
una as zice ca dialogul monocord intr-o limba pocita de mai
multe accente este o modalitate de a distorsiona citirea filmului in
cheie "film-politist-made-in-Thailand–welcome–to–Phuket".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu