Regina - The Queen

Flixster

Prima reactie la iesirea din sala de cinema - m-am trezit imaginindu-l pe Tony Blair mort de ris dupa vizionarea acestui film. Michael Sheen are ochi mari albastri ca de copil si un zimbet sincer de baiat de treaba care vrea cu orice pret sa-l placa "doamnei" si-si face temele la timp. Partea cu Tony cel modernist care se lasa fascinat de regina este atit de putin credibila! Secventa din gradina in care Blair ii impartaseste reginei gindurile sale despre reforma necesara a monarhiei, si asta pe un fond muzical serios, usor triumfal, e de neinteles pentru mine. O fi poate vreo ironie mai ascunsa cu dedicatie speciala pentru publicul britanic ?

Plecind de la prezumtia de mai sus m-am intrebat mai apoi daca nu cumva "The Queen" este un film pentru uzul subconstientului colectiv englez pentru care monarhia este o institutie inca solida, ceea ce ar explica printre altele moliciunea tonului adoptat de Stephen Frears, aflat la multe mile departare de aciditatea din "My Beautiful Laundrette"de exemplu.

M-am intrebat si daca nu cumva "Regina" a fost prevazut ca film de televiziune, dat fiind tonul blind impaciuitor si doliul care-i aduna pe toti laolalta la funeraliile "printesei inimilor". In acest caz el ar face poate o figura buna intr-un serial in care orice criza mediatica majora din cotidianul coroanei britanice ar putea fi exploatata ca atare. Cum crizele mediatice de genul mortii fostei printese nu au fost deloc putine si nici primii ministri nu au lipsit in imperiul britanic, putem prezuma ca s-ar obtine destul de multe variante "The Queen".

Spun asta pentru ca "Regina" nu este un film politic. Sa discuti vreo 40 de minute despre pozitia steagului de pe palatul Buckingham nu este prea incitant, cu toate ca eticheta este esenta insasi a unei astfel de institutii.

Si nici un film de scandal. Ar fi putut fi, daca Stephen Frears ar fi fost mai putin caldut si molcut in atitudinea sa fata de personaje (relatia Regina-Lady Di e foarte vag pipaita in film de exemplu, indraznesc sa pomenesc inca o data de atitudinea unilaterala de good boy a lui Tony Blair).

Unul dintre obiectivele lui Frears este evident presiunea mass mediei asupra statului britanic si asupra coroanei prin turul de forta al tabloidelor de a fabrica o Lady Di foarte populara post mortem. Numai ca acest subiect este redus la anecdotic (il vedem din cind in cind pe Tony rasfoind ziarele, apoi prim plan pe cite un titlu de prima pagina, apoi vorbind despre un sondaj privind abolirea monarhiei, mai prindem din zbor cite o aluzie prin discutiile colaboratorilor lui Tony si ... cam atit). Frictiunile mediatice, asa cum sint ele prezentate aici sint un schepsis narativ care vrea sa faca oficiul de element declansator de suspans. Si nu poate. Pelicula imprumuta ceva din intepeneala personajelor regale, iar privirea conflictului mediatic care se vrea "documentara" este monocorda.

Flixster

Printul consort Philip si mostenitorul Charles, fiecare cu maniile (vinatoarea) si spaimele (atacurile teroriste) sale sint prea caricaturali. Singura partitura viabila este cea a Reginei, in fata careia celelalte roluri devin sterse sau lipsite de nuante. Interpretarea lui Hellen Mirren ma duce cu gindul la Carl Dreyer si la felul in care acestea concepea transpunerea epidermica si fizica a sentimentelor cele mai ascunse ale personajului. ("Ceea ce caut eu in filmele mele, ceea ce vreau sa obtin, este sa ajung pina la gindurile cele mai profunde ale actorilor mei, prin mimica lor cea mai subtila. Ea este cea care dezvaluie caracterele personajelor, sentimentele lor inconstiente, secretele ingropate in strafundurile sufletelor lor").

Aceasta munca de a face credibil personajul Elisabeth II, de a-i dezgropa sensibilitatea este in mare parte meritul actritei. O incretire a buzelor, un suspin usor, o privire in gol, un zimbet milimetric, o stringere de miini usoara ca o briza, o rotire gratioasa a soldului care functioneaza ca o invitatie la plimbare, Elisabeth este facuta din demi tonuri si nuante care nu inceteaza sa se lase interpretate. Din aceasta perspectiva, a retinerii si refuzului sentimentalismului facil care trebuie sa caracterizeze personajul, pot spune ca scenele demonstrative (intilnirea cu cerbul, regina plingind discret, vizitarea cadavrului cerbului, cordialitatea si confidentele schimbate intre Elisabeth si Tony in final) ar fi putut fi eliminate cu usurinta.

Flixster

Regina ramine o necunoscuta chiar si celor mai devotati si mai apropiati dintre supusii sai. Incarnare a unei institutii mai mult decit centenare, Elisabeth stie ca rolul sau este acela de a perdura. Ea face compromisul de a participa la spectacolul inmormintarii printesei Diana cu gratie si ca de obicei, prezenta sa impune un respect contagios, este "minunea" pe care multimea adunata in fata palatului Buckingham o reclama.

Prezenta covirsitoare a personajului Elisabeth II, departe de a fi o imitatie reusita a unei figuri politice foarte actuale, nu explica succesul mondial al filmului lui Stephen Frears. Si nici limitele lui.

Fictiunea pune in scena un eveniment situat in istoria imediata si un sef de stat inca activ, demers relativ original. Distributia, costumele si scenografia sint foarte reusite, astfel incit atmosfera ramine credibila. In ceea ce priveste personajul "lady Di", regizorul a ales sa-l reconstruiasca prin exploatarea exclusiva a arhivelor de televiziune (interviuri, reportaje, stiri, declaratii mai mult sau mai putin oficiale) si asta poate pentru a arata ca popularitatea Dianei a fost un artefact al tabloidelor.

Din pacate absenta unui fir narativ, a unui story face ca filmul sa fie previzibil. Lipsa unei intrigi de orice fel (politice sau mondene) transforma "Regina" intr-un soi hibrid, de documentar romantat.