Indigènes

Sa spun inca de la inceput ca "Indigènes" (am preferat sa uit titlul american, care rateaza magistral semnificatia titlului impus de regizor) este in egala masura in un film de razboi si un film de ambianta social-politica. Cu alte cuvinte, Rachid Bouchareb a ales sa vorbeasca despre discriminarea rasiala, facind apel la o poveste care are loc in cel de-al doilea razboi mondial, mai precis intre 1943 si 1945.

Sursa: www.flixster.com

Titlul original se refera la locuitorii bastinasi din tari nord africane, Algeria, Maroc, Tunisia, Senegal, colonizate de Franta cu ceva timp inainte. In 1943, inainte de deschiderea frontului vestic impotriva Germaniei naziste, coloniile franceze din Africa de Nord, trecute pe partea generalului de Gaulle si a Aliatilor, furnizeaza soldati pentru armata Frantei Libere. Acestia, magrebini (arabi sau berberi) si senegalezi din Africa Centrala se inroleaza in armata din cauza saraciei crunte, sperind intr-o intoarcere glorioasa la sfarsitul razboiului. Filmul se concentreaza pe soarta unui pluton de soldati algerieni, scopul evident este de a descrie discriminarea rasiala careia acestia ii cad victime in sinul armatei, folosirea lor ca simpla carne de tun pe front, discursurile patriotarde ale ofiterilor francezi fata de "indigenii" musulmani care trebuie "tinuti din scurt", tratament care li se aplica dealtfel si in tarile de origine ("Ce v-ati face fara noi?" intreaba retoric unul dintre ofiteri).

Acest proiect de denuntare/stigmatizare a rasismului colonial francez, cu rezonanta foarte contemporana, s-ar fi putut ingloda in capcanele obisnuite ale filmelor teziste. Luarea de pozitie in favoarea unei cauze si acea political correctness duc in mod normal la scene lacrimogene sau la dramatism artificios. Trebuie sa recunoastem ca “Indigènes” nu evita pe de-a intregul aceste luari de pozitie unilaterale, mai ales in prima parte a peliculei.

Sursa: www.flixster.com

Ne sunt prezentate personajele principale, care corespund anumitor tipuri usor cliseizate: tinarul analfabet simplut, curajos si loial (un Jamel Debbouze de zile mari), cei doi frati "afaceristi" inseparabili si cu "inima mare"(in sfirsit un rol in care Samy Naceri da masura talentului sau), lunetistul chipes, sergentul “sever, dar drept” care-si ascunde cu grija originile "rusinoase", caporalul magrebin educat si generos (impresionantul Sami Bouajila). Cliseul se instaleaza in momentul in care toti acesti viitori eroi sint descrisi in contraparte cu francezii "pur singe" din armata, tratati la gramada, cu atitudini nediferentiate si care sint destinati mai degraba sa reprezinte o institutie decit sa creeze personaje individualizate. Gasesc deci ca, in primele 60 de minute, story-ul apasa prea tare pe pedala denuntarii unei atitudini universal ostile fata de toti soldatii de provenienta nord-africana. Scenele de rasism si de mini-revolta sint usor fortate, parca prea demonstrative. Bucla se inchide cu ultima secventa a filmului, revenirea in contemporaneitate, cu toate ca evita vocea din off sau dialogul, ramine la fel de putin subtila in ceea ce priveste semnificatia ei.

Sursa: www.flixster.com

In ciuda caracterului usor demonstrativ al ambiantei, prima parte a peliculei se dovedeste destul de alerta (inrolarea, pregatirea insuficienta a soldatilor, discursurile patriotarde ale ofiterilor, botezul focului). In prima scena de razboi, perspectivele ofiterilor francezi si alte soldatilor magrebini sint filmate diferit: daca soldatii avanseaza si sint observati cu imagini luate " la firul ierbii" sau mai degraba al gropilor obuzelor, in planul indepartat, ofiteri francezi, adapostiti pe o culme muntoasa, au parte de o superba imagine panoramica, iar soldatii trimisi la asaltul pozitiilor germane par niste umbre aplatizate. Alternanta celor doua tipuri de planuri este de mare efect cinematic.

Scenele de grup descriu cu minutie specificitatile culturale ale arabilor musulmani (practicile funerare, rugaciunile zilnice, ablutiunile ritualice pastrate cu rigurozitate pe cimpul de lupta, invocarea divinitatii in momentele cele mai critice).

Sursa: www.flixster.com

Este bine evidentiata si pozitia ambigua a francezilor "pieds noirs" (descendentii colonistilor francezi nascuti si crescuti in Maghreb in aceleasi traditii ca si localnicii), ca de exemplu rolul ingrat de mediator jucat de sergentul Martinez, intre magrebinii aflati in subordine si ceilalti soldati francezi care il trateaza cu acelasi rasism condescendent. Scenariul realizea un decupaj delicat al diferitelor atitudini ale "indigenilor" fata de “ocupantul” colonial francez. Este partea de ambianta sociala care nuanteaza ostilitatea controlata (Yassir, Larbi), pasivitatea (Said), agresivitatea manifesta (Abdelkader), inchiderea intr-un grup format pe principii de provenienta geografica, dorinta de integrare prin afirmare personala (iarasi Abdelkader). Sint reluate in filigran tot atitea atitudini care vor izbucni cu mai multa forta in timpul razboiului de independenta al Algeriei (1954-62). Feed- back-ul francezilor continentali este si el foarte nuantat (reactia femeilor din Marsilia fata de tinerii abia sositi de pe frontul din Italia, cenzura relatiilor interetnice considerate tabu, dezgustul tinerei alsaciene care nu doreste sa fie atinsa de un "bougnoule", promisiunile desarte ale ofiterilor francezi, "oameni de cuvint" dealtfel, spectacolul de balet). Este zic eu marele merit al regizorului, acela de a apara o cauza prin intermediul filmului si de a ramine foarte nuantat in expresie. Problema rasiala, deloc simplista, este proiectata dinauntru, dar cu destula finete.

Filmul ia intr-adevar amplitudine epica in a doua parte a sa. Caracterele sint mai bine conturate, iar actiunea isi accelereaza tempoul, culminind cu misiunea de comando din satul alsacian. Amatorii de filme de razboi isi vor aminti de o situatie asemanatoare din “Saving Private Ryan”, si pe buna dreptate. As spune ca, dupa mine, asemanarile cu filmul lui Spielberg sint voite. Comandoul decimat, unicul supravietuitor din final, readucerea in actualitate (vizita batrinului veteran in cimitirul alsacian in cautarea numelor prietenilor ucisi cu 50 de ani in urma), toate acestea sint trimiteri directe la filmul lui Spielberg dar si la mai recentul “Scrisori din Iwo Jima” al lui Clint Eastwood. Sa spunem ca, analizind aceste comparatii de atitudini, cadraje si situatii, Bouchareb depaseste cu siguranta ambianta familist sentimentala si eroismul à l'américaine din "Saving Private Ryan". Abdelkader nu resimte nicidecum mindria de a fi luptat si de a se fi jertfit pentru patria-mama vitrega. Iar prim planurile pe steagul francez au conotatii critic-ironice (ele apar in contraparte la discursurile patriotarde ale ofiterilor francezi).

Secventele de lupta sint destul de bine realizate. Regizorul prefera sa evite efectele speciale gore si se concentreaza pe efectul ororilor razboiului asa cum sint traite ele de niste oameni simpli. Or acestea pot fi resimtite si in afara atacurilor si contraatacurilor, si in timpul permisiilor rare, si la cantina sau in momentele de odihna din timpul misiunilor. Montajul este clasic si mizeaza pe eficacitatea simplitatii. Muzica este o bomba cu efect intirziat in crearea atmosferei de care am vorbit mai sus; Armand Amar adapteaza muzica traditional magrebina, iar interpretarea lui Khaled da anumitor secvente mai delicate un aer nostalgic tinguitor, o tonalitate funebra retinuta.

Ce este interesant de remarcat in final, poate faptul ca, lansarea filmului a prilejuit intr-adevar o luare de pozitie oficiala, care a dus la revalorizare prin decret prezidential a pensiilor veteranilor tiraliori magrebini din cel del-al doilea razboi mondial. Incurajat de acest prim succes, Bouchareb i-a adresat o scrisoare publica premierului britanic Tony Blair, cerindu-i sa revalorizeze pensiile veteranilor Gurkhas, nepalezi combatanti in armata britanica inca din 1817. Sa contam, poate, pe un alt viitor subiect de film?