Labirintul lui Pan - Pan's labyrinth - El laberinto del Fauno

2006 a fost un an foarte bun pentru noul val al cinematografului mexican, reprezentat cu brio de cei trei cineasti amigos, Alfonso Cuaron, Alejandro Gonzales Inarritu si Guillermo del Toro. Ce e curios, cu totii au dat la iveala filme legate strins de copilarie (Children of Men, Babel si El Laberinto del Fauno).

Sursa: www.flixster.com

Copii din viitor, prezent si trecut care sufera o transformare (nastere, initierea la responsabilitatea vietii adulte si pierderea inocentei, moartea). Si dintre cele trei exemple, filmul lui del Toro este unul dintre marii perdanti ai Oscarurilor in ciuda complexitatii sale si a marii frumuseti imagistice. Cit despre realizator, acesta afirma intr-un interviu ca "in ceea ce ma priveste, genul fantastic imi permite sa fac filmele pe care le vreau, si poate ca nu voi avea niciodata elogiile si recompensele pe care le-as fi primit daca as fi facut un cinema mai acceptabil din punct de vedere social". Vîna gotic-fantastica ar fi deci o posibilitate de a iesi din circuitul Hollywood destul de deceptionant (vezi Hellboy, Blade II, Mimic) si de a crea filme de suflet cu buget relativ mic.

In ceea ce priveste Labirintul lui Pan, vocile sint aproape unanime, filmul este o reusita. Reteta este foarte simpla: intr-un imens si unic flashback se tese o structura narativa dubla alternanta (razboiul civil din Spania - lumea subpaminteana si atemporala) iar legatura este ambigua, nu stim daca cele doua lumi coexista sau se secreta una pe alta. Trecerea de la fantastic la real este realizata de Ofelia-printesa Moana, fetita de 12 ani care poate trai in prezent si in atemporal, nu fara suferinta. Ambiguitatea este pastrata, cu toata sinceritatea, pina la sfirsit, povestile in poveste se tes si apar la un moment dat ca semne (istoria trandafirului nemuririi de exemplu rimeaza cu finalul mortii Ofeliei care capata nemurirea intr-o alta lume prin curajul de a fi infruntat durerea ).

Filmul poate fi citit in mai multe chei (happy end sau catastrofa) in egala masura. Partea de fantastic este foarte bine realizata, monstruosul este baroc si decadent, cu certe inspiratii livresti. S-a vorbit despre "vina" lui Lewis Carroll cu a sa "Alice in Tara Minunilor", dar regizorul insusi contrazice aceasta parere: nu, Ofelia lui nu este Alice si nu, lumea subpaminteana nu are perversiunea de joc alegoric si matematic a la Lewis Caroll. Fantasia lui Del Toro este mult mai viscerala si a-logica iar Ofelia se apropie prin final de "Fetita cu chibriturile", de Dorothy din Vrajitorul din Oz si de toate celelalte fetite chinuite din basme. Cohorta de entitati silvestre si faunul insusi (zinele-insecte, copacii care se deplaseaza, pietrele care se "rup" in labirint, broscoii, locurile "sacre" ingropate in padure si functionind ca portaluri catre o alta lume) isi au sursa in acelasi filon feeric condimentat cu aplecarea lui del Toro pentru teoriile fantastic-pagine din literatura victoriana (cu Arthur Machen, Algernon Blackwood si Lord Dunsany, cu grupul "The Golden Bough") si pentru teoriile spiritualiste si mistice (Agartha, madam Blavatsky, hermetismul). Vizual vorbind, creaturile fantastice sint tot atitea clin d'oeil-uri la universuri fantastice picturale relativ putin cunoscute (picioarele faunului vin din pinzele lui Rackham, Monstrul fara ochi decapitind zinele vine din Arnold Bocklin si Carlos Schwabe, ba poate si din stampele lui Goya si pinzele lui Francis Bacon). Insusi Del Toro nu ezita sa citeze o multime de influente manifeste care i-au fasonat fantezia.

Sursa: www.flixster.com

Multimea de detalii cu valente mitologice (obiectele culese de catre Ofelia in timpul celor trei incercari, cele trei usi, functia simbolica a ochilor- de la ochiul de piatra pe care Ofelia il reaseaza pe menhir si pina la ochii din palmele monstrului, ceasul spart al capitanului Vidal, moara-garnizoana al carei interior pare a fi un mecanism versus timpul intrerupt din anticamera monstrului fara ochi, timpul ca durata din povestea printesei Moana incastrata in film si certificata de virsta matusalemica a faunului, dubla paternitate si maternitate a Ofeliei) este covirsitoare. Pe de o parte aceasta alcatuieste tot atitea piste de lectura a functiei lumii fantastice. Pe de alta parte detaliile sint cele care par sa "umfle" fantezia si sa ii dea consistenta, asta daca tinem cont ca aparitiile fantastice sint foarte parcimonios incluse in film. Nu putini spectatori s-au plins de acest lucru, trailerele si afisele de lansare si promovare ale filmului au apasat puternic pedala "film poetic si oniric" ceea ce nu prea are legatura cu substanta filmului.

Spuneam ca firul narativ este dublu, ei bine partea care tine de razboi ocupa mult mai mult in economia peliculei decit lumea imaginara si imaginata a Ofeliei. Del Toro nu a vrut sa faca o Narnie pentru adulti si nici un fantasy pentru adolescenti. Intrebat de ce a ales Spania razboiului civil din 1944, Del Toro a explicat ca opozitia gherila republicana/armata franchista i s-a parut a corespunde cel mai bine opozitiei rau/inocenta din planul fantastic. Sa nu uitam ca Labirintul lui Pan face pereche cu "The Devil's Backbone", ambele au ca fundal dictatura lui Franco si propun fascismul ca rau absolut, in contraparte cu o lume diferita in care poti gasi ali(e)nare.

Sursa: www.flixster.com

Ceea ce am gasit eu una interesant in Labirint, este in primul rind inceputul-sfirsitul povestii. Moartea prin impuscare a Ofeliei definitiveaza bucla deschisa de rasuflarea taiata care-ti invadeaza urechile inca din prima secventa. Vezi un chip de copil si singele siroind care se resoarbe, pentru a da povestii dreptul de a se naste. In final , aceeasi hipertrofie acustica (cintecul de leagan inginat de Mercedes invadeaza totul) si singele picurind incet in put. Moartea Ofeliei este singura solutie viabila pentru final (triumful acesteia in sala de banchet din lumea de dincolo).

Ceea ce mi-a mai placut a fost alegerea lui Sergi Lopez pentru rolul capitanului Vidal. Del Toro explica ulterior tot intr-un interviu ca l-a preferat pe Lopez pentru ca personajul trebuia sa aiba un sarm anume, o atractie virila dublata de inteligenta, precum doctrina fascista care a atras inca de la inceput numerosi aderenti.

Au fost voci care au spus ca acest capitan Vidal este exagerat de rau si ca acest lucru il face neverosimil. Cum multe lucruri din Labirint sint neverosimile, cred ca cea mai buna "lectura" a filmului ar fi cea de tip fabula. Intr-o fabula, antagonismul inocenta absoluta/raul perfect nu socheaza, iar Ofelia si Vidal reprezinta intocmai polii antagonici ai fabulei. Iar subiectul acesteia nu ar fi neaparat moartea, ci necesitatea de a face o alegere cu un maxim de onestitate la un moment dat si de a o urma pina la capat. Teme secundare precum obedienta/ neascultarea, cuvintele /experienta nemijlocita, alegerea/destinul personal, alegerea Binelui sint intim legate de aceasta.

Sursa: www.flixster.com

Interesanta mi s-a parut si semnalara la nivelul imaginii a alternantei feeric-real. Lumea alternativa este deseori tratata in culori calde (vezi cuibul Capcaunului, vezi scena banchetului care termina filmul), iar cea reala in culori reci cu filtre albastre si griuri friguroase. Guillermo Navarro, directorul de imagine povesteste (intr-un interviu acordat la festivalul de film de la Amiens) ca a preferat folosirea din plin a luminii naturale si a noptii americane pentru secventele nocturne, solutii simple care sa creeze ambianta fantasca necesara. Racordurile intre sevente sint simple, eu una am avut impresia ca rasfoiesc paginile unei carti.

Sursa: www.flixster.com

S-a vorbit mult despre aspectul horror al filmului datorita secventelor de violenta si tortura din film. Cotat cu "R" in Statele unite si cu "acord parental pentru minus 15 ani" in Romania, Labirintul este dupa mine tot atit de agresiv cit sint si basmele fratilor Grimm in varianta necenzurata. Departe de a fi un horror, filmul este violent din necesitate. Razboiul este violent, dictatura impune violenta, pina si lumea alternativa este violenta daca pornesti de la premiza ca zinele ingurgitate de capcaun sint vii si ca autodafe-ul bietei mandragore pe altarul lipsei de credinta in lumea magica nu este o parabola. Violenta este prin urmare o dovada ca ceea ce se intimpla pe pelicula"e pe bune", iar scenele de tortura nu sint aratate in detaliu asa cum s-ar fi intimplat intr-un horror obisnuit.

Si daca la un moment dat unul dintre personaje striga "magia nu exista. Nu exista pentru tine si nu exista pentru mine", pot spune ca Labirintul lui Pan este proba contrara.