"(...) films do not change reality but rather the conscious state of an individual."
Kim Ki-duk
Sa incep cu o mica prezentare a regizorului, pentru ca din pacate filmele
lui Kim Ki-duk, cineast sud-coreean foarte
productiv (14 filme in 10 ani) nu au fost distribuite in Romania: numai
"3-iron / Menage a trois" este disponibil in DVD. Kim
este dealtfel mult mai apreciat in lumea larga decit in propria sa tara. Dupa trei scenarii premiate, el si-a facut debutul
regizoral cu "Crocodile" in 1996. Filmul care l-a revelat marelui
public a fost "The Isle" (1999). Al doilea mare succes premiat in
festivaluri a fost "Spring, Summer, Autumn, Winter... and Spring" in
2003.
 |
| Flixster |
Kim Ki-duk este insa un marginal, in primul rind pentru ca filmele
sale se propun mai degraba ca "arta filmata", aflate departe de
mainstreamul cinematografiei coreene, realizate cu mijloace minimale si
facindu-si un scop din a mentine distanta cu spectatorul prin aerul polar pe
care-l raspindesc. Greu sa poti sa te identifici cu personajele sale, greu sa
simpatizezi cu vreunul, greu sa accepti problematica cel putin dubioasa pe care
o sustin imaginea si montajul (prostitutia adolescentina - "Samaria", "Birdcage Inn" sau "Bad Guy", chirurgia plastica -"Time" de
exemplu). Tensiunea opresiva sexuala si/sau sociala apare in fiecare dintre
filmele sale, iar arta imaginii, departe de a fi un adjuvant decorativ, alcatuieste
un simbure vizual fara de care scenariul nu ar putea avea coerenta.
In "Time" de exemplu, intreaga poveste face du-te vino intre orasul care se presupune ca este Seul si muzeul in aer liber de la Baemigumi, de pe insula Mo, unde sculpturile lui Lee Il-ho sint impietriri ale diferitelor stadii ale sentimentului amoros. Martori tacuti ai schimbarilor operate in cuplul de indragostiti (sint convinsa ca selectia sculpurilor "folosite" in fiecare din incursiunile pe insula Mo nu este deloc aleatorie si ar putea fi explicata mai bine de catre cineva mai familiarizat cu opusurile realizatorului), operele de arta sint un exemplu de simbure
hipersimbolic in afara caruia schimbarile
operate in cuplu sint fara importanta.
La suprafata, filmul pare sa abordeze problema chirurgiei plastice, devenita
o adevarata industrie in Coreea de Sud. Jumatate din femeile sud-coreene au
apelat la chirurgie in scopuri estetice; ideea de a oferi o operatie estetica
drept cadou de absolvire a studiilor este moneda curenta. Tema aceasta m-a
amintit de filmul hong-konghezului Fruit Chan, "Dumplings" /
"Galuste" iesit acum citiva ani si acum disponibil pe DVD, in care
chinezoaice doritoare sa intinereasca sunt gata sa accepte orice inclusiv o
cura cu galuste pregatite cu ingrediente sinistre.
 |
| Flixster |
Kim, fidel stilului sau paradoxal, nu face aici o critica la adresa acestor
comportamente sociale devenite norme, prefera sa mearga mai departe.
See-hee, o tinara femeie indragostita la nebunie de prietenul ei Ji-woo, simte
cum relatia lor care dureaza de doi ani este deja atinsa de rutina timpului
care trece. Convinsa fiind ca ea nu mai este obiectul exclusiv al dorintelor
barbatului, incapabila sa depaseasca gelozia maladiva,See-hee se decide
sa apeleze la o operatie estetica, nu ca sa fie mai frumoasa, ci ca sa aiba o
fata DIFERITA. Este aici o nuanta importanta, care perverteste scopul
chirurgiei plastice. Sase luni dupa operatie, ea il abordeaza din nou pe
Ji-woo, care la inceput n-o recunoaste. Normal,
au obiectat scepticii, pentru ca See-hee nr.2, devenita acum Seh-hee, arata
foarte diferit, fiind jucata de o alta actrita. Intr-o lume
"normala", Ji-woo ar fi avut alte repere de identificare( vocea,
mirosul, granulatia pielii etc ) care l-ar fi ajutat . In universul lui Kim
Ki-duk, continua aceiasi critici, aparenta este tot ce e, nu exista nimic in
spatele fatadei, tot asa cum cinema-ul lui Kim este un exercitiu de
estetism gaunos si nimic mai mult. Obiectiile de genul acesta si-ar avea rostul
doar intr-un film cu premiza realista, ceea ce nu este deloc cazul.
 |
| Flixster |
Ciudat este ca in "Time" Kim Ki-duk alege sa iasa din mutismul
obisnuit al opusurilor sale,obisnuitii acestora au fost uluiti de vorbaraia
neincetata care se naste de indata ce personajele se aduna laolalta.
Orice discutie oscileaza intre isterie teatrala si disperare lacrimogena. In
primul rind, cafeneaua, unde Ji-woo este o prezenta obisnuita, este teatrul (la
propriu) unui unic scandal domestic reluat in multiple variante. Violenta
verbala si fizica sint intotdeauna lipsite de o motivatie "realista",
iar rarefierea personajelor exclude orice posibilitate de contact
uman. Timpul spulbera cu usurinta legaturile fortuite,o legatura de
mai mult de doi ani este plictisitoare, o figura umana la fel. Indivizii lui Kim
Ki-duk sint atomi liberi care graviteaza in jurul acelorasi locuri (cafeneaua,
parcul cu sculpturi, interioarele neutre) minati de nostalgia cautarii a ceva a
carei semnificatie e deja uitata.
Kim a strecurat in final un twist splendid si suprarealist care ar putea
explica intrucitva absenta despre care vorbeam. In buna traditie a
ciclicitatii temporale si sezoniere, una dintre temele preferate ale
regizorului (vezi "Primavara, vara, toamna, iarna... si primavara"),
in "Time" prima si ultima secventa sunt identice, desi consecutive
cronologic. Bucla narativa se incheie printr-un paradox temporal
greu de conciliat cu logica interpretarii "realiste".
 |
| Flixster |
Cei care au vazut deja "Time" au emis destul de multe ipoteze in lumina acestui twist final. Dupa mine, trei posibile chei de lectura merita sa fie mentionate:
- Prima operatie estetica genereaza cosmarul de dupa; momentul in care se aprinde lampa din blocul operator este inceputul unui lung vis in care See-hee invata sa-si stapineasca temerile legate de noul chip. Iar inceputul filmului ( necunoscuta cu masca albastra iesind din clinica) marcheaza trezirea la realitatea mult mai putin infricosatoare.
- Psihologia transformarii personajelor este in ochii regizorului mult mai importanta decit realitatea, asa ca ciocnirea dintre See-hee si Seh-hee are loc numai pe planul simbolic. Filmul ar fi astfel o ilustrare simbolica a evolutiei lui See-hee, sau mai degraba a involutiei sale datorate delirului monomaniac. Intr-o varianta a acestei explicatii, s-a vorbit despre film ca fiind povestea colectiva a Coreei de Sud,aflata intr-un cerc vicios de autodistrugere si auto-regenerare; in acest sens, planul final ( frumoasele trecatoare anonime mergind pe strada ) da nastere la suspiciuni privind natura frumusetii umane si a tinererii. In acest sens nu numai timpul sufera un colaps (See-hee inainte si dupa fata in fata in usa clinicii de chirurgie), ci insasi umanitatea este redusa la variantele de masti comestice interschimbabile din calculatorul chirurgului.
- A treia explicatie este o derivata din cele doua preliminare. See-hee ar fi de fapt mai mult sau mai putin psihotica (vezi prima intilnire cu Ji-woo din cafenea). Substanta filmului ar fi secretata de mintea ei bolnava, iar lipsa de coerenta temporala si spatiala s-ar datora psihismului perturbat. Pina la urma, Seh-hee manifesta aceleasi reactii ca fosta See-hee si asta pentru ca boala nu poate fi vindecata nicidecum actionind asupra exteriorului. Iar secventa din final este reactia unui spirit scindat si iremediabil schizofren care se multumeste sa-si ucida simbolic partenerul pentru a impiedica autodizolvarea in neant.
In toate cele trei variante explicative insa, o
singura constanta:
timpul este pe care sa scape celor doi indragostiti, de unde poate
si insistenta infrigurata pe singura fotografie care ii reuneste pe
acestia in scoica miinii sculptate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu