"Syndromes and a Century" de Apichatpong Weerasethakul

Call Me Joe

Regizorul Apichatpong Weerasethakul are un nume atit de complicat, incit prefera sa i se spuna "Joe". Si asta de cind, student fiind, frecventa Institutul de Arta din Chicago. Mai intii arhitect si artist multimedia, Joe a facut deja patru lung metraje ("Mysterious Object at Noon", "Blissfully Yours", mult laudatul "Tropical Malady" si nou creatul "Syndroms and a Century") care au rupt gura tirgului. S-a vorbit despre ele ca fiind expresia unei "constiinte metatextuale a filmului european" (Michael Koresky) si o dovada a "cosmopolitanismului transnational" (Brett Farmer) al autorului, un exercitiu viu al unui fel de proustianism vizual... Joe, mai modest, spune ca isi tine jurnalul facind filme. Situat de critici in casuta regizorilor experimentalisti pentru care povestea si twisturile ei au foarte putin interes, Joe se intilneste pe undeva cu Tsai Ming-liang. Respectat de Pen-Ek Ratanaruang ("Invisible Waves") si de Im Sang-soo, Joe este foarte putin cunoscut in patria natala, Tailanda, unde horror-urile si comediile sint pe primul loc in topuri. Cinematograful european il apreciaza enorm (Premiul Juriului la Festivalul de la Cannes 2004 pentru "Tropical Malady" printre altele) si ii finanteaza ideile.

 Sursa: kickthemachine

Syndromes...

Intr-un spital, un luuung plan fix cu un interviu de angajare intre o doctorita (dr Toey) si un fost medic militar doritor sa lucreze in mediul civil (dr. Nohng): intrebari relative la studii si la motivatiile personale, (hobby-uri, preferinte pentru culori, nuante, forme, etc.) Ultima intrebare e foarte destabilizanta "ce inseamna DDT ?" tinarul doctor se gindeste indelung si cu voce dulce raspunde "DDT - Destroy Dirty Things" si adauga amuzat "sau… Deep Down To You".

La acestia se adauga: un indragostit ranit profund de propria-i patima pentru doctorita Toey, povestea acesteia despre cultivatorul de orhidee, sora cultivatorului cu pricina, legenda unui lac, doctorita care ascunde alcool intr-un picior de plastic, coridoare coridoare si iar coridoare, tinarul pacient intoxicat cu monoxid de carbon, tinarul stomatolog care doreste sa devina cintaret, bonzul care doreste sa devina DJ, bonzul batrin obsedat in vis de hoarde de pui vindicativi, logodnica doctorului Nohng innebunita dupa high-tech...

Acestea nu sint personaje, ci mai degraba fragmente de amintiri care incep sa se miste haotic de indata ce capata ceva consistenta. Lipsa lor de relief a socat publicul. Asa ca Joe a trebuit, impotriva vointei sale, sa se explice: cei doi doctori din inceput pot fi parintii sai, medici amindoi, care s-au intilnit intr-un spital, iar toate celelalte "personaje" sint amintirile unui baiat crescut in mediu spitalicesc. Amintirile nu sint pentru Joe o inseriere de scheciuri gen "Grey’s Anatomy", ba din contra, sint distilari ale unor situatii si sentimente transpuse in limbaj vizual, feelingul transformat de experientele ulterioare ale baiatului devenit intre timp adult. "Syndromes and a Century" a avut ca titluri provizorii "Intimacy" si "Intimacy and Turbulences" si care poate exprimau mult mai bine intentia realizatorului, aceea de a alcatui o harta interioara si deloc nostalgica a existentei lui de dinainte de existenta (cei doi doctori nici macar nu se simt atrasi unul de altul pe durata peliculei).

 Sursa: kickthemachine

Eu una, inainte de a afla teoria "oficiala" a lui Joe, vazusem in acest balet fantomatic o defilare a semnelor unor "boli" mai mult sau mai putin ascunse ale unei lumi crepusculare. Fiecare personaj are un vis ascuns, o durere veche, o hiba undeva (stomatologul culpabilizeaza pentru moartea de demult a fratelui, bonzul cel tinar adora muzica moderna, doctorita vorbeste cu nostalgie de dragostea ei imposibila si asa mai departe). Fiecare personaj are de asemenea dorinta de a vorbi despre sine insusi, numai ca la un mod foarte detasat si monocord, nedorind sa imparta melancolia, regretul sau lipsa cu altcineva. Deambularea continua pe culoarele spitalelor este viata insasi, pustietatea spatiilor inchise si lumina de neon mereu prezenta este sinele nostru covirsitor si asurzitor care face ca orice contact cu celalalt sa fie aleator si lipsit de importanta.

"Syndromes..." este compus de doua parti, este o constanta a filmelor lui Joe. In miezul filmului se petrece ceva misterios (poate eclipsa de soare ?) si dintr-o data ne trezim in alt loc (spitalul rural devine unul modern amplasat in mediu urban) asistam la aceeasi secventa de inceput (interviul de angajare) cu exact aceleasi replici, dar cu perspectiva schimbata. Personajul prin ochii caruia descoperim alte ambiante este dr Nohng, iar femeia se eclipseaza aproape complet.

Aceste schimbari destabilizeaza spectatorul si parca il trag de mineca, spunindu-i: "trezeste-te, esti intr-o sala de cinema, filmul este o iluzie, incearca sa nu te identifici cu ceea ce vezi pe ecran, mediteaza asupra senzatiei pe care o ai privind acest film". Este ceea ce doreste sa faca Joe prin filmele sale. Revenind la "Syndromes.." tentativa de a recrea lumea de dinainte de nastera sa este o reconstituire. Tineretea parintilor e un punct de plecare si nu e, pelicula amalgameaza amintiri visate sau pe jumatate uitate, reconstituie povesti si legende, deschizind o mie si una de posibilitati. Camera fixeaza o orhidee (fanii regizorului stiu ca mama acestuia avea o pasiune aparte pentru cultivarea orhideelor, Joe insusi e interesat de plantele carnivore) cu aceeasi detasare cu care trece in revista usi, coridoare, pacienti, doctori, peisaje urbane, peluze, umbrare etc. Lipsa de implicare emotionala a regizorului este evidenta: "nu luati de buna decit propria voastra senzatie."

 Sursa: kickthemachine

Ultima secventa, o spirala de fum aspirata de un tub de reciclare a aerului, ar putea fi o reprezentare a uitarii, a fragilitatii amintirilor disparind in neant, in contrast cu tandretea trecutului. Uitarea sinelui si trezirea sint teme budiste, nimic mai putin surprinzator cind este vorba de un film tailandez. Ultimul plan (gaura rotunda a conductei de aerare, inecata de fumul venind de niciunde) lasa impresia ca, in miscarea sa, camera traseaza lungi arcuri de cerc, aceleasi pe care le descrie lungul si lentul travelling in jurul statuii lui Buddha. Cercul este reciclarea, asimilarea memoriei si ciclul reincarnarii. Oamenii asimileaza ideea reincarnarii cu gratie si gravitate (tinarul intoxicat cu monoxid de carbon stie ce a fost intr-o viata anterioara si mai stie si ca in viitor, poate nu in viata asta, va face lucruri mari).

Reincarnarea este sansa unei intilniri intre suflete care pot fi barbat-femeie, barbat-barbat, femeie-femeie, sau chiar om-animal (in "Tropical Malady", iubitul tinarului soldat devine tigru), iar intilnirea eschiveaza alegerea, dispretuieste explicatia cauza-efect.

..and a Century

Este clar ca "Syndromes..." se situeaza la polul opus filmelor produse la Hollywood. "Majoritatea filmelor mele, spune Joe, vorbesc despre faptul de a privi un film. Cind te uiti la un film, esti constient de faptul ca te uiti la un film. Pe cind, in filmele de la Hollywood, generalizind, intri in poveste si te uiti pe tine insuti, esti hipnotizat de poveste" mai spune Joe. Modalitatea sa de a lega fictiunea cu non fictiunea de zi cu zi este in oarecare masura inspirata de filme experimentale americane, personale si artistice, pe care realizatorul le-a descoperit la Chicago. El nu ezita de exemplu sa vorbeasca admirativ despre "Conversatia" lui Francis Ford Coppola, "cind il urmaresc, simt frumusetea asimilarii fictiunii si adevarului. Am acelasi sentiment cind fac un film" spune Joe. Ca unica exemplificare, in "Syndromes…" meandrele scenariului instinctiv alatura atmosfera de spital (adevarul) cu frumusetea fictiunii (stomatologul care se "produce "pe scena, secventa adorabil dialogata dintre bonz si medic.)

Tehnic vorbind, reinterpretarea unei scene si filmarea ei in mod diferit a fost facuta deja de mai multe ori (in "Rashomon" de Akira Kurosawa de exemplu). Urmarirea unor fire narative divergente plecind de la o scena identica a fost si ea deja utilizata , in teatru si in cinema (vezi dipticul "Smoking"/ "No Smoking" al lui Alain Resnais, dupa o piesa de Alan Ayckbourn). Daca bifurcarea narativa nu este un procedeu nou, folosirea ei este complet diferita. Schimbarea locului in care se petrece "actiunea", functioneaza ca o oglinda deformanta si bruiaza realitatea.

La aceasta se adauga o mizanscena empatica si eleganta care consista in planuri largi statice sau in travelling-uri foarte incete si gratioase, extrem de atente la detalii si care poate induce o stare contemplativa.

Despre cit de mult poate strica o proiectie catastrofica

Din pacate "Syndromes…" a fost prezentat la festivalul B-EST pe DVD si nu pe pelicula, ceea ce i-a afectat strasnic calitatea. Nu e de mirare ca spectatorii au preferat sa paraseasca sala si sa judece in rau si foarte rau proiectul lui Joe. Pacat, filmele experimentale nu sint cu duiumul in salile romanesti. Imaginea catastrofica (culorile supraexpuse si stridente, ecranul taiat, imaginea usor distorsionata) a anulat eleganta mizanscenei si a distrus gratia contemplativa a ambiantei. O singura secventa mi-a ramas in minte: tinara doctorita priveste prin fereastra intredeschisa a cabinetului sau si chipul tinar se incastreaza parca in reflectia rotunjita a peluzei ca intr-un vas.