Half Moon - Niwe mung

Sursa: www.flixster.com

In Iran, cinematograful are citeva "atuuri" importante care i-au creat specificitatea: minimalismul si lipsa actorilor profesionisti, a mijloacelor tehnice, a distributiei, cenzura politica si religioasa, lipsa salilor de cinema si a unui real suport din partea statului, astel incit creatia regizorilor iranieni este mult mai cunoscuta peste hotare, unde obtine constant premii si recunoastere internationala decit in tara de origine. Regizorul iranian este obligat sa fie rind pe rind actor, scenarist, propriul producator, uneori si cameraman si faptul de a fi factotum il face sa aiba o perceptie aparte. Operele realizatorilor deveniti clasici precum Mohsen Makhmalbaf, Amir Naderi, Jafar Panahi si mai ales Abbas Kiarostami sint aclamate pentru suflul proaspat, simplitatea si finetea unor scenarii care sint decupaje ale vietii de zi cu zi, frumusetea si plasticitatea cadrelor.

Sursa: www.flixster.com

Mai tinarul Bahman Ghobadi se evidentiaza prin imbinarea lirismului imagistic cu elemente de fantastic si in special prin tematica speciala pe care o trateaza in fiecare din cele patru lungmetraje ale sale. Bahman este kurd, ca toate personajele filmelor sale, nascut in Kurdistanul iranian, interesindu-se treptat de arta fotografiei, apoi de cinema. Lovitura vietii lui a fost momentul in care a reusit sa devina asistentul de regie al lui Abbas Kiarostami (si unul din actori) in filmul "The Wind Will Carry Us". A urmat apoi colaborarea cu Samira Makhmalbaf (ca regizor si actor) in "The Blackboard". De citiva ani, Bahman Ghobadi regizeaza si scrie el insusi filme. Bineinteles in ele este vorba despre kurzi si despre pamintul lor, care in prezent e impartit intre trei tari (Turcia, Iran, Irak), iar "povestea lor, spune Bahman, este cea a exodului insusi. Este povestea unui popor in continua miscare. Este ceea ce ei au in comun cu cinema-ul care este arta miscarii".

Dupa debutul multipremiat "A Time for Drunken Horses" (2000), "Marooned in Iraq" si mult mai cunoscutul "Turtles can Fly", Half Moon (Niwe Mung) este un opus ceva mai special. Realizat in timp record (doar patru luni) data fiind precaritatea conditiilor, el a fost realizat pentru festivalul New Crowned Hope, care a celebrat la Viena cea de-a 250a aniversare a lui Mozart.

"Half Moon" este viziunea personala a lui Ghobadi asupra Requiem-ului mozartian, o viziune cu aer de Kurdistan in care muzica, magia, resemnarea, fatumul, peisajul lunar si umorul cu totul special isi lasa amprenta. Personajul principal, Mamo (trebuia sa se numeasca Mamozart - Mozartul meu in kurda), este un fictional cintaret celebru local, ajuns la o virsta respectabila si care se bate sa participe la un concert de muzica organizat in Kurdistanul irakian, impreuna cu cei 10 fii ai sai, muzicieni cu totii. Aceasta presupune trecerea citorva granite, check-point-uri si tracasari administrative, acte de identitate, legitimari si umilinte de neinteles pentru oameni care au aceeasi limba si aceleasi obiceiuri. "Half Moon" este deci o ilustrare a dramei frontierelor trasate aleatoriu cu gramezi de pietre si bariere, o ilustrare a frontierelor intre viata si moarte intre ceea ce este real si fantezie, intre interdictii si ceea ce este permis. Iar povestea esecului acestei calatorii poate fi citita ca si initiere in moarte.

Sursa: www.flixster.com

Ceea ce mi s-a parut ciudat la acest film atit de delicat si de plastic, a fost uimitoarea schimbare de ritm, de perspectiva si de abordare pe care regizorul o opereaza. Calatoria propriu zisa incepe in cheie "realista" si capata la sfirsit aura imaginara a sfirsitului de lume. Comicul inceputului se dizolva in note dramatice. Galeria personajelor, care mai de care mai pitoresc se restringe si acestea dispar incetul cu incetul din vedere.

Sursa: www.flixster.com

Totul porneste de la o prezicere care spune ca pina la primul patrar ceva nefast urmeaza sa se intimple si calatoria lui Mamo e destinata esecului. Or Mamo e batrin si isi face din acest come-back in Kurdistanul Irakian dupa 35 de ani de absenta, o ultima si apriga dorinta. Interesant este si faptul ca spectatorul il intilneste pe Mamo, personajul principal, la vreo douazeci de minute dupa inceperea filmului, intr-o secventa complicata care combina o prima viziune pe care o are batrinul asupra mortii sale si o prima tradare (fiul care incearca sa dezerteze din grupul de muzicieni). Ingerul mortii, o femeie tinara, aproape fara chip se opinteste sa traga un cosciug intr-un ralenti repetitiv. Putin mai incolo, vizita facuta de Mamo unui batrin intelept este filmata in aceeasi maniera ireala, a fost vis sau viziune? Al treilea moment important este vizita satului cintaretelor din Iran, o locatie imaginata de regizor, prilej de a vorbi despre interdictia femeilor din Iran de a cinta in fata barbatilor si deci de a se reproduce pe o scena. Satul-ghetou, catarat pe o coasta golasa de munte adaposteste exilul a 1334 de femei si prilejuieste una dintre cele mai poetice si mai plastice secvente ale filmului. Aici Mamo o cauta si o rapeste pe cea mai buna dintre ele, pe Hesho (Hedieh Tahrani, actrita si asistent de regie la acest film), si asta pentru ca muzica lor a barbatilor este incompleta fara vocea perfecta a unei femei. Intregirea echipei este inceputul sfirsitului, Hesho trece de punctele de control de la frontiera ascunsa intr-un soi de cosciug, in care moare putin cite putin. Absenta ei este descoperita, grupul este brutalizat de politie, instrumentele sint distruse.

Sursa: www.flixster.com

Odata cu iesirea din Kurdistanul iranian, situatiile grotesti dramatice sau pur si simplu fantastice se intetesc: extraordinare sint secventele de la granita cu Irakul, drumul prin zapada si ceata, restaurantele-iurta aparute de niciunde in mijlocul pustiului pietros, satele fantomatice, inmormintarea lui Kak Khalil si resurectia lui parelnica la auzul unui cintec nepaminesc. Disperarea, boala si spaima apropierii mortii se topesc in ultima cursa contra cronometru pe care grupul epuizat al muzicienilor o duce pentru a ajunge la timp la concert. Aparitia lui Niwe Mung (Half Moon) are ceva din magia ambigua a aparitiilor angelice si robustetea locuitorilor de la granita care stiu sa evite frontierele si paznicii lor. Iar gestul final al lui Mamo, acela de a se viri singur in cosciugul care il astepta, este acceptare a sortii dar si speranta unei posibile reinvieri pe scena din Arbil, acolo unde fii si urmasii sai vor concerta probabil in compania ciudatei Niwe Mung.

Sursa: www.flixster.com

Sfirsitul deschis reintilneste secventa initiala (luptele de cocosi in ritm de muzica orientala si de citate din Kierkegaard despre moarte). Este aici un condensat de umor kurd care foloseste paradoxul la fel de mult ca si kôan-ul budist (folosirea laptopului si a internetului intr-una din regiunile cele mai salbatice din lume, discutiile filosofice si de arta moderna, secventa de la granita kurda in care oamenii alearga in zig zag si duc baloturi supradimensionate care sint de fapt cadavre, etc). Peste acesta se suprapune arta povestirii (Kako nu este numai un manager extrem de diplomat, ci si un creator de noi fire narative, vezi povestea posibilei evadari a lui Hesho). Ah da, mai este si muzica. Sa notez ca este un film despre si cu muzica, dar aceasta nu isi face loc in mod manifest decit in citeva secvente (melopeea obosita a lui Hesho, cintecul care invie din moarte al lui Niwe Mung si mai ales vizita la batrinul intelept in care dervisii carunti sint uluitori, cintecul colectiv al celor 1334 de cintarete ritmat de tobele traditionale).

Sursa: www.flixster.com

Pentru mine cel putin, solul pietros si vintul care ridica praful, camera care inregistreaza imagini la infinit fara a avea nevoie de caseta, autobuzul portocaliu si mai ales ochii visatori ai batrinului Mamo privind parca dincolo de toate acestea, ramin o experienta personala inedita. Nu-mi ramine decit sa astept cu rabdare ca broastele testoase sa se apuce sa zboare pina la noi cu ocazia poate a unui alt B-Est.