Agentia secreta - The Good Shepherd de Robert de Niro

In imageria populara a eroilor de film, spionul ocupa un loc aparte. Sarmul atletic, eleganta si usurinta de a fi in largul sau in orice situatie se combina obligat fortat cu accesoriile (generatiile de Aston Martin, valiza diplomatica, armele sofisticate) si cu destinatiile luxuriante. Seriile succesive de James Bonzi si cei citiva Jason Bourne au propus kilometri intregi de pelicula cu urmariri in masina, elicopter, avion, cu explozii si rasturnari de situatii limita in care muschii si anduranta fizica a eroului isi spun cuvintul.

Iata insa ca Robert de Niro reuseste (cu greu, dupa 12 ani de tatonari, multumita schimbarilor politice din America de azi) sa creeze un altfel de spion mult mai sters, mai putin sportiv si care nu are nimic din festivismul voios al lui James Bond.

Este Ian Fleming versus Eric Roth (sau John le Carré daca doriti), pirotehnie versus paranoia secretomana, violenta si morti la kilogram versus cirtite si agenti dubli silentiosi. Este Matt Damon versus Matt Damon, caci printr-o potriveala a hazardului Jason Bourne devine in "The Good Shepherd" Edward Wilson. Si cum publicul de film este capricios, Jason Bourne a fost iubit, Edward Wilson ba (prea rece, prea urit, prea oarecare). Regizorul de Niro insista, este un film despre inceputurile Razboiului Rece, despre un joc al mintilor care converteste violenta intr-o "chestiune intre gentlemeni". Personajele trebuie sa fie oameni obisnuiti, fiecare cu viciile, slabiciunile si imoralitatea lui. Subiectul este foarte alunecos, demitizarea CIA si in acelasi timp reabilitarea ei prin prisma inceputurilor "de aur" in care reprezentanti de marca ai modelului East Coast WASP precum Dean Acheson, George Kennan, John J. McCloy, isi spuneau ei insisi paznici ai natiunii americane. Edward Wilson face parte din acest model, el este unul dintre bunii pastori care, parte prin convingerile patriotice, parte prin motivatii intime mai putin glorioase, isi asuma jertfa propriei vieti pe altarul Statelor Unite ale Americii.

Sa spunem foarte clar, patriotismul nu este aici un sentiment inaltator, ci doar dorinta arzatoare de a apartine (unui grup, unui loc) nascuta poate din trauma sinuciderii tatalui. Din acest punct de vedere, patriotismul lui Edward Wilson se confunda cu fidelitatea sa fata de fratia "Skull&Bones", iar propria sa tara este vazuta in termeni de proprietate: "We have the United States of America,and the rest of you are just visiting" si de apartenenta la un anumit grup rasial exclusiv. Si tot din acest punct de vedere, dezastrul vieii personale (casatoria cu Clover, care ii este indiferenta, abandonul poeziei si poate a carierei de om de cultura, relatia complicata cu fiul sau, abandonarea iubirii pentru Laura, posibila comanditare a uciderii viitoarei nore) cu tot ceea ce implica ea (frica de gura lumii, rusinea, lasitatea, culpabilitatea, compromisul) se converteste prin magia patriotismului in jertfa.

Edward Wilson este un tip impenetrabil care alege sa-si epureze personalitatea si sa-si elimine toate slabiciunile/pasiunile din teama de a nu fi "citit" de inamic. Singurul sau hobby este solitar. Sexul este o catastrofa in viata lui si a femeilor care il inconjoara, si asta pentru ca el poate deveni sursa de santaj. Mutismul si lipsa umorului sint pervertirea voita a sensibilitatii poetice si a gustului pentru ambiguitatea cuvintului care si ele pot trada. Wilson isi fasoneaza aparenta exterioara dupa tiparul cel mai anodin cu putinta al functionarului, ascunzatoarea cea mai eficace pentru spionii cu dimensiune realista. Si aceasta dimensiune voluntara a transformarii omului intr-o unealta cit mai adaptata scopului sau ne scuteste pe noi, spectatorii sa ne intrebam la final daca personajul Edward Wilson este o victima sau un erou. De aceea, mi s-a parut ciudata reactia publicului care a gasit raceala si insensibilitatea personajului foarte iritante. Mie mi se par justificate de flashbackurile care ii retraseaza in paralel parcursul profesional si transformarea psihologica. Ati observat poate, Wilson suride de trei-patru ori in film si asta mai ales in episoadele legate de legatura cu Laura. Surisul se atenueaza (in confesiunea publica a sinuciderii tatalui, in momentul in care, aflat in plin Blitzkrieg la Londra vorbeste cu Clover la telefon si o intreaba ce culoare au ochii copilului) pe masura ce personalitatea eroului se stinge, astfel incit, in momentul in care el reia legatura cu Laura, surisul lui nu mai este decit o umbra. Nu insensibilitatea lui Wilson socheaza spectatorul ci lipsa manifestarii ei.

Publicul a avut dealtfel aceeasi reactie si fata de rolul Angelinei Jolie. Sa nu uitam, Clover-Margaret nu este nici Mrs Smith, nici Lara Croft si cu atit mai putin Franckie (Sky Captain and the World of Tomorrow). Ea este in economia familiei sale o "posesiune" utilizabila in vederea unei noi aliante, de unde si reactia ei de a pastra conventiile si distantele sociale si de a ramine doamna Edward Wilson in ciuda mariajului pustiit. Iar lipsa de stralucire din final, privirea de femeie ranita si obosita, "uritenia" si ridurile sint intrutotul verosimile . Margaret isi voaleaza fata cu aceeasi intentie manifesta de a-si ascunde secretele si cu aceeasi acceptare resemnata a compromisului. De aceea, in opinia mea, reactiile de genul "cuplul Jolie-Damon este ingrozitor de neindeminatic" si "Angelina nu este credibila in rolul Margaret-Clover pentru ca se stie ca in viata de toate zilele actrita nu este genul care sa astepte un barbat" sint rizibile.

Am preferat sa insist pe cele doua personaje de mai sus pentru a explicita oarecum motivatiile psihologice care tin laolalta aceasta lume mai mult sau mai putin legata. Lumea lui "Good Shepherd" fosgaie de caractere si atitudini sii asta datorita scenariului excelent scris de Eric Roth, pasionat cunoscator al istoriei sociale a CIA. Practic, toate caracterele sint construite dupa acelasi model, contopirea a cel putin doua "personalitati"care au trait cindva: Edward Wilson este o combinatie intre James Jesus Angleton (paranoia, interesul pentru activitatile KGB si amicitia cu dublul spion britanic Phillby - Arch Cummings in film -, numele de cod "Mother", studiile facute la Yale si gustul pentru poezie) si Richard Bissel (expert CIA, artizanul planului de invazie al Cubei, care a activat mai mult in tarile din America de Sud). In jurul lui Wilson se ordoneaza si structura temporala a filmului. In 1961, dupa dezastrul de la Bay of Pigs, Wilson insusi este suspectat ca ar fi tradat planurile de debarcare. O caseta audio si o fotografie care ii parvin in mod misterios fac obiectul cercetarilor intense ale specialistilor CIA. In paralel cu procedura stiintifica de decodare a suporturilor audio si foto, se desfasoara flash-backurile care "decodeaza " spectatorului personalitatea agentului CIA.

Fiecare intoarcere in timp este un moment esential din viata si explica motivatia unui gest ulterior. Studentul Wilson accepta sa colaboreze cu FBI-ul nu neaparat din motive patriotice, ci pentru ca se simte tradat de profesorul plagiator. Acelasi motiv al tradarii motiveaza si uciderea Hannei in Germania de dupa razboi, si moartea profesorului Fredericks la Londra, precum si sinuciderea tatalui.

Un alt motiv important este "darul" si economia schimburilor pe care le antreneaza acesta: aparatul auditiv al Hannei, inelarul din cutia de cafea, cartile, informatiile secrete, biletul de un dolar numerotat, banda audio si fotografia. Intre agentii CIA si cei KGB se stabileste o coniventa care " sprijina" razboaiele mici si dezamorseaza crizele mari. Uneori darurile isi gresesc tinta (fotografiile care probeaza adulterul), alteori ele ajuta ambele parti (uciderea dublei spioane, intelegerea intre Ulysses si Mother care duce la salvarea lui Wilson Jr ) sau manipuleaza (trimiterea cirtitei Valentin Mironov).

Se poate deci spune ca montajul este in perfecta concordanta cu caracterele personajelor. Intr-adevar absenta manifesta a unui fir narativ unic, brustele schimbari temporale, comprimarea a 20 de ani de istorie foarte densa (si acum cam uitata) il pot face pe spectator sa nu se simta confortabil. Imagistic vorbind, "The Good Shepherd" este de o frumusete desigur rece si rezervata.

Culorile estompate si amestecate ale prezentului se impletesc cu ambianta calda a flash-backurilor si fluidizeaza reconstituirea diacronica. Exactitatea sumbra a ansamblului este data la iveala intr-una dintre cele mai sugestive imagini ale filmului: plecarea lui Wilson la servici. Silueta anonima in impermeabilul gri inainteaza pe alee pina la locul unde alte siluete, aproape asemanator imbracate, ducindu-si aceleasi serviete, asteapta autobuzul fara sa se priveasca, complet lipsiti de expresie. Oameni in maro si gri inghesuindu-se in masina, coborind ici colo si intrind cu pasi masurati in cladirile administrative, cu acelasi aer absent si aceeasi privire goala. Repetarea parcursului cotidian la munca m-a facut sa ma gindesc la titlul original al peliculei: cine este pastorul in cazul acesta si cine este oaia care se lasa dominata si readusa la turma ?