Steaguri pline de glorie - Flags Of Our Fathers de Clint Eastwood

Flags of Our Fathers (trecem peste traducerea cel putin neinspirata din limba romana) este un film despre steaguri si despre tati. Steagul este in egala masura un obiect material (povestea ridicarii steagului numarul 2 ridicat de cei sase Marines pe muntele Suribachi din Iwo Jima si imortalizata fotografic de catre reporterul AP John Rosenthal) si un simbol (isteria declansata in patrie de fotografia cu pricina, colecta de fonduri pe care o prilejuieste periplul celor trei tineri). Steagurile (pentru ca sint doua, primul ramine in colectia unui colonel din statul major abia coborit pe insula dupa macelul asaltului) devin astfel obiect de comunicare si de controlare a maselor (nu uitati stadioanele baseball pline ochi de un public entuziast cu ocazia showului “refacerii” povestii steagului pe un munte de carton presat).

Sursa: Wikimedia

Flags of Our Fathers trateaza deci despre cele doua fronturi exploatate aproape in paralel (batalia din Pacific si colecta de fonduri pentru razboi) si duce in spate toate aceste semnificatii fara sa cada in derapaj sau in partinire. Clint Eastwood a ales o cale narativa complicata, filmul se dedubleaza, face un du-te vino constant intre cele doua fronturi: cel adevarat si cel din showbiz, fiecare cu timpul si cu regulile sale. Doua razboaie deci cu doua steaguri si doua lumi diferite, atit de diferite incit cei trei protagonisti care leaga toate acestea se regasesc in final sfisiati.

 

Batalia de la Iwo Jima este magistral pusa in scena. Pregatirile, debarcarea, luptele pentru cucerirea muntelui sint filmate in culori opace de doliu in ton cu nisipul negru al insulei. Clint are un simt extraordinar al ritmului, camera este plasata parca undeva la nivelul genunchilor soldatilor, filmarea fetelor in contrechamp este evitata, planurile largi alterneaza cu prim planurile, scenele socante si gratuit violente sint sublimate (vezi secventa in care Doc Bradley gaseste intr-una din galerii corpul unui Marine presupus torturat de japonezi - nici o secunda nu este aratat cadavrul, citim insa totul in lungul plan pe fata infirmierului). Soldatii se misca, striga dupa ajutor, urla ordine, mor, gem si formeaza prin secventele scurte de fragmente de corpuri, trupuri sarind in aer sau mutilate, un amestec care nu trebuie perceput ca o povestire, ci ca o adunatura de senzatii care trebuiesc suportate. Este razboiul à la Spielberg unde cei care traiesc sint la fel de anonimi ca si cei care mor.

 Sursa: www.flagsofourfathers.net

Celalat razboi se duce citeva luni mai tirziu in Statele Unite. Cei trei supravietuitori din fotografia lui Rosenthal deveniti “eroi” se “bat” cu publicul, cu propaganda subscriptiilor, cu simplificarea grosolana a adevarului ceruta de oficialitati. Obscenitatea asaltului pe munti de mucava il copleseste mai ales pe indianul Ira Hayes, inadaptatul, anti-eroul eastwoodian prin excelenta. Aici intrebarile se invirt neincetat asupra identitatii soldatilor care au ridicat steagul si au avut sansa sa fie prinsi de fotografie: cine a fost acolo, ce rol a avut fiecare, unde este adevarul in urma atitor ”refaceri“ a actului infigerii steagului si asa mai departe. Adevarul este neincetat pus in discutie, reinterpretat, ascuns cu o lejeritate stupefianta din pura comoditate. Singur, Ira simte nevoia sa-l exprime si face sute de kilometri pe jos pentru a spune unui tata ca intr-adevar in fotografia de la Iwo Jima era printre altii si fiul sau. In final, destinul celor trei eroi de la Iwo Jima il intilneste cumva pe cel al mortilor anonimi la ceva timp dupa razboi cind Rene Gagnon isi da seama ca nu el fusese cel celebrat si curtat de o armata intreaga de businessmen, ci eroul anonim, omul momentului, usor de inlocuit ca atare.
Culorile de culoarea carbunelui se transforma aici in variante de brun pal care aduc pe undeva cu uniformele de parada. Planurile sint foarte largi, perspectiva se schimba, devine opresiva, melancolia insa ramine.

 Sursa: www.flagsofourfathers.net 

Criticii au spus ca marea finete a lui Clint consta in aceea de a nu fi incercat sa compare cele doua razboaie/lumi/planuri, de a nu fi ridiculizat ambianta din America anului 1945, epuizata de razboi, complet secata din punct de vedere financiar. Aceeasi melancolie trece din Pacific in State, ba chiar se prelungeste pina in prezent, la 40 de ani dupa razboi, cind James Bradley incepe documentarea pentru romanul sau.

Si aici ajungem la centrul de greutate numarul doi al filmului, tatii. Film despre razboi, despre comunicare si/sau controlare, “Flags…” este si un film despre filiatie. Povestea sfirsitului de razboi este punctata ici-colo cu reveniri in actualitate, cind James, fiul lui “Doc” Bradley incearca sa re(con)stiuie trecutul tatalui sau. Ca multi alti veterani de razboi intilniti deja de tinarul Clint Eastwood in timpul studiilor, “Doc” Bradley nu a mai vorbit niciodata despre razboi, medalii si fapte de eroism. Fiul sau descopera totul tirziu, dupa moartea sa (iarasi procedeul narativ folosit in “Bridges of Madison County”). Tatal-vedeta, tatal-eroul, tatal-necunoscutul, exista foarte multe variante paterne in acest film. Eroismul este pina la urma o afacere de echipa, in care bucuria este in a imparti ceva cu prietenii tai (revedeti ultima secventa aceea a scaldatului si comentariul vocii din off pe fond panoramic, de neuitat).

Daca filmul sta sub semnul dualitatii, sa spunem si ca mizanscena trebuia sa fie complexa; Clint a fost intotdeauna foarte grijuliu cu precizia dramatica menita sa arate faptele cit mai neutru cu putinta fara parti pris. Cu toate acestea, desele flash-backuri pot parea obositoare publicului obisnuit cu istorii mai lineare. Cele trei spatii dramatice distincte, amintirile, cosmarurile, vocile din off care se schimba, mini interviurile veteranilor, parcursurile rezumative, montajul labirintic - e poate cam mult pentru acest film admirabil dealtfel.

O ultima remarca, m-am intrebat cum ar fi sunat filmul daca “Flags…” ar fi fost regizat de Steven Spielberg care dealtfel a cumparat primul drepturile de adaptare cinematografica ale cartii si care a coprodus filmul impreuna cu Clint Eastwood. Ne-am putea juca cu “ce-ar fi fost daca” interogind “Saving Private Ryan”, dar asta e o alta poveste cu alte steaguri si cu siguranta cu alti tati.