Cind Babel a iesit la Cannes s-au nascut din start doua tabere la fel de inversunate: cei care clamau "capodopera" si cei care se plasau de partea ideii "Babel-ilustrata de doi lei pe tema lipsei de comunicare universale". Si cind regizorul mexican a primit premiul pentru cel mai bun regizor la Cannes, ardoarea celor doua tabere s-a dublat, desi argumentele erau aceleasi dar prezentate in oglinda: filmul coral cu butterfly effect narativ, naratiune si temporalitate sparte, existenta/non existenta mizanscenei, calitatea montajului si a imaginii. Discutii mai putin savante s-au purtat in jurul jocului actoricesc (Brad Pitt a fost candidat la Oscar pentru cel mai bun rol, Cate Blanchett ridicata in slavi, iar Rinko Kikuchi adorata pentru sex appeal-ul aparitiilor ei). Mda... si cu actorii neprofesionisti marocani ce facem? Dupa mine naturaletea a fost de partea lor, mai ales cei doi baietei pastori de capre au stiut sa joace ca nimeni altii tensiunea datorata geloziei dintre frati. Singurul merit pe care l-am gasit jocului lui Brad Pitt, nepunind la socoteala noul look grizonat si ochii lacrimosi, a fost ilustrarea veridica a comportamentului turistului american in afara granitelor sale (e tara ta, descurca-te si fa-mi rost de aia si de aia), lipsa de nuanta in ceea ce priveste celelalte orizonturi si diferentele culturale intre el si restul lumii si deci tusa de anti-americanism a partiturii.
Mie Babel nu mi s-a parut nici catastrofa, dar nici capodopera anului 2006. Si asta pentru ca formula narativa (trei seturi de personaje plasate in trei spatii narative diferite) este deja fumata in "Amores perros" si in "21 de grame". Grupul pro-Babel spune ca de fapt e vorba de o trilogie si ca acest ultim film este ceea ce inchide bucla, eu una sint de partea scepticilor care vad in Babel o repetare a aceluiasi principiu (sa luam mai multe grupuri de personaje, sa le punem sa interactioneze la un moment dat, sa dislocam un pic si timpul ca sa marim confuzia si artefactul e gata) care nu aduce nimic nou. Reteta a mers binisor in cele doua filme precedente, aici ea se impotmoleste la un moment dat.
M-am tot gindit si singura ratiune ar fi o posibila schimbare de ultima ora in ultimele 10 minute ale filmului, minute decisive pentru ca ele sint cele in care se trag concluziile. Totul anunta o catastrofa universala (amintiti-va, va rog, tonul incurcat al chirurgului marocan atunci cind evita sa ii dea un raspuns clar lui Richard, ceea ce mie mi s-a parut a fi un pronostic vital rezervat, amintiti-va de secventa in care Amelia este luata pe sus in desert de politai si hop in masina politiei, amintiti-va de extrem de lunga secventa din final in care puteam sa jur ca Chieko are sa-i cada in cap politaiului abia iesit din imobil, amintiti-va de nebunia care l-a cuprins pe Santiago, si care ne lasa sa intelegem ca urma sa i se intimple ceva foarte rau). Si in loc sa avem de-a face cu ceva logic, peste 4 zile de la teribila operatie, Susan iese din spital cu mina intreaga, copiii sint salvati Dumnezeu stie cum, Chieko isi revine miraculos desi facuse totul ca sa anunte ca disperarea ei e foarte neagra si ca voia sa se arunce de la etajul 30, iar Santiago este de negasit si deci se presupune ca a scapat teafar. Mai mult, Amelia, pe care aleasurile scenariului o trimisesera catre Mexic desi se stia cu musca pe caciula, scapa de condamnarea la inchisoare grea (pentru rapire de minori, trecerea frauduloasa a granitei, munca la negru si mai stiu si eu ce) si o regasim in bratele fiului ei.
E aici un twist care a schimbat fateta lumii la fel de usor ca si glontul pornit din pusca flacaiasilor marocani. Acelasi butterfly effect atit de uzitat in filme probabil de dragul gratiei insesizabile a teoriei (destul de serioasa dealtfel) devine aici capricios, ba mai mult este invocat in numele unei neintelegeri universale si babeliene la toate nivelurile (familia lui Susan si Richard/familia monoparentala a lui Chieko, geopolitica din Nordul Africii, adolescenta exacerbata de hormoni cu excese de tot felul).
Tehnic vorbind aceeasi structura narativa sparta a functionat in "21 de grame" sau in "Amores perros" pentru ca exista un final coerent. Nu multimea personajelor deranjeaza, nici interferentele dintre ele, ci incercarea de a le da atit de multe sensuri incit filmul devine gol.
S-a vorbit despre "raceala" lui Inarritu in Babel. Eu as zice As... e mai sentimental ca in secventele in care Guillermo del Toro alias Jesus isi scuipa ura fata de Dumnezeul golit de sens (21 de Grame). E mai verbos pentru ca foloseste clisee: vedeti dialogul Susan-Richard care ne pune pe tava incomunicabilitatea lor, in loc s-o distileze incet incet in substanta filmului, pina si finalul in care Chieko isi tine de mina tatal mi se pare un cliseu tare gen "comunicarea non-verbala este mai profunda decit cea prin cuvinte pe care dealtfel Chieko nu le aude si nu le pronunta". E mai stingaci pentru ca cel putin baza piramidei este un artefact care nu prea tine (un cadou primit in semn de prietenie declanseaza toata aceasta nebunie aproximativ la aceeasi ora in lume).
Dar nu asta conteaza, fie, accept si butterfly effect si coincidentele exagerate, fie si trecerile temporale inainte-inapoi pentru ca povestile sa se potriveasca (vezi discutia la telefon pe care Richard o are cu Amelia si cu fiul sau), orice, numai nu sfirsitul. Exista citeva momente care tin in picioare in acest labirint subred (nunta mexicana si partea marocana, naturaletea pastorilor de capre, exuberanta secventelor de sarbatoare sint in regula). Pacat insa ca ele sint distruse de-un montaj care "taie" povestirile chiar in momentul in care tensiunea dramatica incepe sa se inchege pentru a trece la o alta. Exista si momente care, cel putin dupa unii critici sint subrede (este vorba de toata partea japoneza, considerata cea mai trasa de par, chiar daca actrita Rinko Kikuchi isi joaca personajul cu gratie). Conexiunile dintre Tokyo si Statele unite via Maroc sint cel putin fortuite la nivelul scenariului. I s-a reprosat astfel autorului vointa de a lega tot mapamondul prin astfel de legaturi fara profunzime doar de dragul de a face ceva complicat. Si poate ca partea japoneza ar fi putut avea mai multa coerenta si mai multa frumusete decit bucata babeliana daca ar fi constituit ea singura obiectul unui film de mediu metraj.
Pentru mine una, secventele din discoteca ating culmea lipsei de comunicare a regizorului cu lumea eroilor sai (alternanta sunet / absenta sunetului intr-un montaj sincopat este sinistra, un surdo-mut este cu siguranta altceva decit un receptacol de sunete defectuos si care se ilustreaza prin... absenta). Regizorul-dumnezeu care face si desface destine a ales sa ramina astfel la suprafata lucrurilor si a relatiilor dintre personaje privilegiind doar carcasa formala.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu