2027 - intr-un viitor destul de apropiat… poluare conflicte armate, o lume de nelocuit in care umanitatea nu se mai poate reproduce, iar moartea celui mai tinar om de pe planeta, in virsta de 18 ani, are un impact mediatic deosebit asupra tuturor, anuntind sfirsitul. In acelasi timp, o femeie ramine insarcinata si faptul care nu se mai repetase de 20 de ani face ca tinara femeie sa devina persoana cea mai cautata din lume, tinta mai multor grupuri de interese politice si/sau umanitare. Un om ajunge sa fie protectorul ei, pina la capat…
Asa incepe ultimul film al lui Alfonso Cuarón, Children of Men, tusa de anticipatie devine pre-apocaliptica, dupa care se muleaza pe un road movie cu aspecte politice si sfirseste cu mesajul mesianic al salvarii (personale ca nu degeaba personajul principal se prenumeste Theodore si colective prin prezenta bebelusului).
Un parcurs interesant fara indoiala datorita talentului regizorului de a stapini toate aceste accente si de a le pune in valoare in ciuda unui scenariu cam liniar si simplist. Care ar fi ingredientele regizorului mexican ? Decoruri foarte bine facute si minimaliste (sintem departe de ambianta high tech din Minority Report sau din Insula) mizanscena si optiunea de a filma scenele de actiune in planuri-secventa lungi si foarte lungi, irespirabil de lungi, imaginea impecabila semnata Emmanuel Lubezki (Sleepy Hollow, Ali, The New World, plus toate filmele regizate de Alfonso Cuarón), echipa de actori bine aleasa.
Partea de anticipatie este mult subtiata, regizorul a ales sa accentueze nu atit faptul ca actiunea filmului e plasata intr-un viitor nu foarte indepartat, cit configurarea unei ambiante pre-apocaliptice. Lumea lui Cuarón seamana foarte mult cu cea de acum: organizatii extremiste si teroriste, secte milenariste, imigratia masiva ca factor de segregatie, si taberele de refugiati, brutalitatea politiei si abuzurile ei, izul de dictatura militara, poluarea, imbatrinirea populatiei. La toate acestea se adauga citeva note vag futuriste: propaganda pentru Quietus, programul de sinucidere institutionalizata, reportajul de stiri devenit videoclip de propaganda pentru politica Angliei, singurul stat in care traiul zilnic se desfasoara normal, data afisata in secventa de incipit.
Cuarón exceleaza in crearea de atmosfera, ambianta rece si deprimanta, in tonuri neutre in care lumina soarelui lipseste. Detaliile presarate in fiecare secventa din primul sfert de ora al fimului ajung sa creeze atmosfera unei lumi in declin (peisajul dezolant cangrenat de devarsari de ape soioase infestate, cimpuri parasite, carcase de animale arzind, fuioare groase de fum iesind din cosuri de fabrici in fundal, omniprezenta armatei, check-point-ul la intrarea in lagarul Bexhill si imaginile care defileaza in ralenti, intr-un plan secventa amintind intr-un fel de Abu Ghraib, ciinii soldatilor paznici).
Povestea se inspira dintr-o fictiune distopica a lui P.D.James, foarte ambitioasa in descrierea unei societati opresive viitoare, mult redusa in scenariul filmului care foloseste doar trama romanului (un barbat-un grup de activisti- o femeie insarcinata- infertilitatea universala) dar o ancoreaza in plina actualitate politica si sociala (terorismul-explozia din bar, fanatismul religios-defilarea improvizata a refugiatililor cu arme, cagule si strigate de Allah Aqbar, etc). Grupul numit "Five Fishes" din roman, grup protestatar alcatuit din 5 persoane care se opun dictaturii pe cale pacifica, devine in film o adevarata retea violenta si inarmata gata sa declanseze revolta si sa manipuleze miracolul ; in roman Julian este cea care se trezeste a fi insarcinata, in film miracolul e pus pe umerii unei femei refugiate si de alta rasa, probabil pentru a forta miza politica a scenelor de actiune.
Ori in aceste scene mizanscena si realizarea lui Cuarón sint esentiale. Cuarón se hotaraste sa foloseasca planul secventa ca unitate a actiunii, atitudine rar intilnita in filmele de actiune :
- Planul secventa de incipit pune spectatorul in tema cu locul-timpul-spatiul-personajul principal: lumea din bar care deplinge moartea lui Baby Diego, Theo iesind din bar, autobuzul londonez si supraimpresia datei-16 noiembrie 2027, explozia.
- Planul secventa din masina (atacul, moartea lui Julian, interventia salvatoare a lui Theo) sare in ochi prin acuitatea realizarii, panica instalata la bord dupa atac a fost deja comparata cu un alt plan secventa similar realizat de Spielberg in « Razboiul lumilor ».
- Planul secventa al evadarii de la ferma "pestilor" prelungit nebuneste (Theo impingind masina care refuza sa porneasca) sustine suspansul.
- Sau enormul plan secventa din lagar, in care Theo o pierde pe Kee, e gata sa fie executat, scapa, o cauta pe Kee, o gaseste, o scoate din cladirea bombardata. Planul cu pricina e atit de lung ca nu ai cind sa iti tragi rasuflarea, toate astea se intimpla pe fond de cladiri luate cu asalt, contra atac, rapaieli de mitraliera si travelinguri pe coridoarele cladirii printre refugiatii ingroziti, paralizati de frica, de neputinta sau plingindu-si mortii. Camera mobila nu-l scapa din ochi pe Theo (Clive Owen), oriunde unde acesta se duce este insa inconjurat de multi altii.
In scenele de actiune Cuarón stapineste foarte bine multimea, miscarile multiple si simultane, sesizind ici-colo detalii care sa mentina permanent senzatia de urgenta. Miscarea camerei baleiaza spatiul dimprejur, mai ales in secventele din revolta din lagar ; astfel de captari aproape panoramice sint cel putin neobisnuite, la moda fiind schimbarile bruste ale unghiului, efectele obtinute mai degraba prin montaj. Este poate ceea ce a sarit mai intii in ochii celor care au vazut filmul, miscarile dezorganizate ale multimii care genereaza mizanscena polifonica. Efectul veridic este comparabil cu nervul documentarului de actualitati - in imensul plan secventa din ghetoul aflat in revolta, Cuarón isi permite chiar sa-l citeze pe Steven Spielberg (vezi inceputul la Saving Private Ryan unde, in plina batalie a debarcarii, stropi de singe pateaza lentila aparatului de filmat, unul dintre efectele realiste de mare senzatie in epoca) lasind citiva stropi de singe sa se prelinga pe obiectiv.
Astfel de secvente ultra animate alterneaza cu cele mai calme in care regizorul foloseste mai ales planul american. Aceste momente de respiro au rol informativ si apasat simbolic in economia filmului (secventa in care Myriam, Kee si Theo asteapta sa fie colectati de Syd- Myriam povesteste inceputul inexplicabilului val de avorturi la care ea a asistat ca moasa cu ani in urma, iar pe fundal Kee; monologul lui Myriam are rol digresiv si explicativ, locul este ales simbolic, o scoala parasita, Kee in fundal se topeste in lumina devenita dintr-o data aurie). La acestea se adauga, incredibile flashuri comice: eroul se deplaseaza la un moment dat in slapi, negasindu-si pantofi pe masura si intr-unul din momentele critice din lagar se raneste la picior si continua drumul grimasind si topaind. Situatie care pentru unii critici este un soi de clin d’œil hitchcockian.
Ceea ce mie mi se pare ca nu rimeaza cu toata aceasta ambianta ritmata si economica este banda sunet care colecteaza prea multe hituri ale secolului 20 (Donovan & King Crimson, John Lennon, Rolling Stones, Deep Purple) si 21 (soundtrackul original realizat de Dubstep, citate din the Libertines si Roots Manuva) si devine astfel un soi de juke box (secventa in care Theo se intilneste cu varul sau colectionar de arta pe fond de King Crimson cu al sau "In the Court of the Crimson King" mi se pare exagerat caricaturala, secventei in care Theo se afla pentru prima data la Jasper i se lipeste bineinteles "Living in a Glasshouse" a lui Radiohead).
Spuneam ca, in comparatie cu romanul lui P.D.James, scenariul alege sa vireze spre politic si mesaje general umaniste. Poate ca aceasta este in parte sursa slabiciunii sale. Theo, personajul principal de exemplu, purta in carte povara uciderii accidentale a copilului sau, aici acesta moarte in urma unei pandemii de gripa (alt clin d’œil catre spaimele prezentului). Dintr-o data eroul filmului, Theo se regaseste mult subtiat (ultraclasicul tip un barbat-o trauma-niste iluzii pierdute). Din fericire Clive Owen intra foarte bine in pielea lui Theo, rolul de necunoscutul de pe strada care a intrat in poveste din intimplare ii sade de minune. Privirea aceea abulica si goala, tacerile lungi si vocea cind certareata cind ironica, sau din contra neasteptat de jucausa (vezi jocul cu mingea de ping pong din masina) fac din Theo care trebuia sa fie un simbol, un erou mult mai complex, mai umbros, mai uman decit ma asteptam (sincera sa fiu, vazind numele Clive Owen pe afis ma temeam de un fel de rege Arthur redivivus). Theo - Owen se muleaza perfect pe personajele cele mai dragi lui Cuarón – copilul sau adolescentul orfan, lasat in voia sortii, aflati in cautarea unui parinte si gasind in drum un mentor demn de incredere. Theo este si el un copil ca mai toate celelalte personaje, care, aflate in imposibilitatea de a se reproduce au aerul unor adolescenti care cauta un ghid mult mai matur decit ei. Interesant este ca si P.D.James prevazuse o infantilizare a eroilor romanului sau, care in disperare de cauza din lipsa de copii, folosesc papusi. In trama scenariului, aceasta regresie datorata disperarii, se traduce prin jocurile adultilor cu adultii (Jasper si glumitele lui caraghioase, Julian si Theo si jocul cu mingea de tenis de masa, Kee si candoarea ei inconstienta), reducerea progresiva a comunicarii verbale (cu cit povestea inainteaza cu atit Theo-Kee-Myriam prefera sa comunice prin mormaieli, exclamatii, monosilabe, strigate).
Un alt personaj interesant este Julian (Julianne Moore), nu atit prin rolul de activista intr-o grupare ilegala, cit prin faptul ca aceasta dispare in prima parte a filmului, la fel de brusc cum a si intrat dealtfel. Gasesc ca este o miscare interesanta, Julian era un factor de echilibru, disparitia ei a permis ca sa zic asa dezlantuirea fortelor de ambele parti (revolta Pestilor, interventia armata in ghetou, vinarea lui Kee) si tensionarea situatiei.
Apoi Jasper (Michael Caine in rol de beatnik la pensie refugiat in inima padurii), Luke (Chiwetel Ejiofor- ambitiosul sef al Pestilor care crede doar in eficacitatea violentei), Kee (debutanta Claire Hope Ashitey intru-un rol dificil in care privirea face mai mult decit toate replicile ei) sint roluri de mai mica anvergura dar importante in derularea tramei.
O alta fateta enervanta ar fi simbolismul explicit cristic care apare de-a lungul cursei contra cronometru. Nu stiu daca aceasta a fost intentia realizatorului, dar micile gaselnite sar in ochi din prima si aceasta saraceste bogatia implicitului care face deliciul descoperirii oricarei productii cinematografice, mai ales cind se vehiculeaza un astfel de mesaj. Numele (Luke, Kee, Theo, Jasper, Myriam), obiectele (barca asimilabila ieslei de la Betleem) sint citate prea evidente scoase din circumstantele nasterii mintuitorului.
Viitorul catastrofic propus ca mesaj situeaza Children of Men undeva in zona Soarelui Verde de Richard Fleischer si a Armatei celor 12 maimute de Terry Gilliam, tematic vorbind (tema fugii in perspectiva road movie) il ancoreaza de ce nu ? mai aproape de primul Terminator si pe undeva de Razboiul lumilor, ba ambianta are ceva si din filmele cu zombie de serie B. Foarte bine filmat, in ciuda scenariului handicapant, Children of Men ramine un film de referinta in filmografia lui Alfonso Cuarón despre care cu siguranta vom mai auzi in curind.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu