Iesit in septembrie 2006 in circuitul cinematografelor americane, Flyboys a inregistrat un parcurs modest. S-a vorbit despre subiectul neinteresant (chiar si jocurile pe calculator avind ca subiect primul razboi mondial sint lipsite de succes) eliminat din start de marile case de productie, marketingul modest, afisele copiate dupa alte filme de gen (Pearl Harbour de exemplu), lipsa unui actor vedeta din casting, etc.
Intr-adevar filmul reia un subiect deja exploatat ultima oara acum 40 de ani de cinema, ultima pelicula notabila despre bataliile aeriene din primul razboi mondial fiind Aces High (1976) regizat de Jack Gold. Terenul era, ca sa spunem asa, neexplorat de mult timp si se putea realiza ceva interesant, asta in comparatie cu cel de-al doilea razboi mondial care este inca un subiect mult exploatat anual de cinematografie.
Flyboys are multe pacate: in primul rind, razboiul este numai un fundal adecvat pentru a pune in miscare cea mai incredibila colectie de clisee hollywoodiene in ceea ce priveste filmele de razboi/drama/actiune adunate intr-un scenariu care nu tine de la inceput pina la sfirsit, consecvent siesi in lipsa de nerv si chiar in naivitatea de care da dovada in conturarea story-ului, a personajelor, a suspansului.
M-am gindit ca de fapt luptele aeriene trebuiau sa fie starurile acestei pelicule atunci cind am aflat ca regizorul, Tony Bill, este un fost pilot si ca unul dintre actori, David Ellison, este si el pilot in prezent, ceea ce nu explica totusi subtirimea scenariului inspirat din fapte reale. Escadrila Lafayette creata in 1914 a existat intr-adevar si era alcatuita in mare parte din voluntari americani, cei 7-8 tineri care constituie obiectul prezentului film au existat intr-adevar si au devenit legendari prin faptele lor. In ceea ce-i priveste pe inamicii germani, din pacate redusi la aparitii prea putin conturate in acest film, s-au strecurat personaje celebre in lumea de pionerat a aviaticii de atunci, cum ar fi teribilul Manfred von Richthofen, supranumit baronul rosu si devenit aici "soimul negru".
Povestea debuteaza in film cu putin timp inainte ca Statele Unite sa intre in primul razboi mondial in 1917. S-a aplicat aici formula prezentarii separate prin mini scheciuri a celor citiva viitori membri ai escadrilei, inainte de contactul direct cu razboiul: Blaine Rawlings (James Franco) este cowboyul texan care tocmai si-a pierdut ranchul rechizitionat de banca, Eddie Beagle (David Ellison) este certat cu legea si fortat sa se ascunda pentru un hold up ridicol, Eugene Skinner (Abdul Salis) expatriat in Franta si devenit boxer pentru o viata mai decenta, Briggs Lowry (Tyler Labine) fortat de onorabila sa familie sa-si recistige onoarea pierduta, William Jensen (Philip Winchester) obligat intructiva sa intre in razboi pentru a perpetua eroismul familial. Fiecare cauta altceva inrolindu-se.
Nu dupa mult timp, avem ocazia sa facem cunostinta cu capitanul Thenault (un Jean Reno mediocru) si cu Reed Cassidy (Martin Henderson) campionul aviator al escadrilei, poate personajul cel mai complex prin aura de mentor si rival tenebros pe care o capata in relatie cu bobocii aviatori. Din pacate, la un moment dat, Cassidy alege sa i se confeseze lui Rawlings si sa ii explice temeiurile inversunarii sale impotriva aviatorilor inamici ; diatriba impotriva razboiului in general si a inamicului atit de eficace in lupta ii rapeste mare parte din sarmul sumbru din primele secvente in care Cassidy isi face aparitia.
Lipsa totala de consideratie a celor doi scenaristi, Phil Sears si Blake Evans, pentru propriile personaje nu ne permite sa-i percepem pe aviatorii germani rivali, fara nume, fara fete, ca fiind caractere distincte. Despre "Soimul Negru" de exemplu nu cunoastem decit porecla, faptul ca e rau, ca e neamt si ca are un Fokker D1 cu trei aripi. Ba chiar ii incurcam la un moment dat (acelasi zimbet sardonic, aceeasi costumatie) pe soimul cu pricina cu Wolfert care are ceva din curtoazia unui cavaler al aerului. Din fericire, in plina batalie se fac multiple prim planuri cu insignele de pe avioane.
Dealtfel, secventa pictarii insignelor pe avioanele care dureaza nepermis de mult este categorica pentru intentia scenaristilor: personajele trebuie sa fie unidimensionale si reprezentative. Intr-un anume fel, acest lucru este justificabil: asa cum tinerilor aspiranti li se spune de la inceput ca nu are sens sa-si caute prieteni pentru ca speranta de viata a pilotilor este doar de citeva saptamini, la fel si spectatorul este descurajat sa se ataseze de vreun personaj anume de vreme ce mai devreme sau mai tirziu acesta va dispare.
Daca mergem in continuare pe logica « actiunea conteaza » ne lovim de alte incoerente scenaristice, eu una nu am inteles de ce pandantul romantic si cel general uman (problemele rasiste) sint asa de indelung tratate. Lucru uimitor pentru un film de actiune in care partea de romance este un interludiu menit sa potenteze suspansul, nu sa-l organizeze. Un exemplu: relatia amoroasa dintre Blaine si Lucienne copleseste la un moment dat actiunea principala atit de tare, incit cel mai mare act de bravura al pilotului este salvarea frumoasei si a familiei sale de sub nasul nemtilor aflati in mars spre Paris. Lucienne este dealtfel construita ca si celelalte personaje: are toate atributele pozitive posibile si, cel mai important lucru, NU este prostituata, poseda abilitati miraculoase de a-si intelege iubitul fara a cunoaste o boaba de limba engleza. In perspectiva aceasta, cei doi nu pot schimba decit cel mult doua saruturi si promisiuni, iar audienta este generala.
Bun, atunci ce mai ramine din mult rivnita actiune ? Patru secvente de batalie aeriana, realizate cu ajutorul calculatorului, amestec de efecte speciale si de machete realizate dupa modele de muzeu ale avioanelor de atunci (celebrele Fokker D1 si Nieuport17). Efectele vizuale sint destul de reusite (mai ales secventa escadrila Lafayette versus Zepelinul cu cortegiul lui de avioane de vinatoare, moartea glorioasa a lui Cassidy, razbunarea lui Blaine), unghiurile filmarilor insa repetitive (prim plan pe pilot din lateral, apoi frontal, imaginea cozii avionului pentru a sugera un inamic in spate). Sintem departe de fantastica batalie din Hell’s Angels (1930), Flyboys sugereaza mai degraba un balet aerian decit o inclestare pe viata si pe moarte. Ca dealtfel si razboiul vazut de sus (nu tineti cont de secventa de la sol din transee, nu este deloc o cale glorioasa, ci un cliseu usturator).
Odata ajunsi la sol, ce mai ramine din eroi ? O colectie de fraze tip care te fac sa rosesti pe intuneric in sala de cinema ( "It's a beautiful country. I can see why the French fight for it." si "Every time I go up, I'm afraid." Ba chiar "You can either join in, or go up to your room and cry like a little baby." sau "So you're a prostitute? You don't look like one."), o gramada de clisee despre camaraderia tovarasilor de arme, despre moartea nobila, despre hunii arzind si despre baietii care se calesc in foc si devin barbati adevarati.
Citeva aspecte sint, cred, interesante in Flyboys - in primul rind lipsa unui happy end ca in manualul hollywoodian. Blaine nu o mai regaseste niciodata pe Lucienne, in ciuda tuturor previziunilor, ceea ce surprinde ( in sfirsit) spectatorul. In al doilea rind interesul pentru primul razboi mondial, zic numai interesul pentru ca la capitolul atmosfera filmul este mult sub asteptari. Spuneam la inceput ca filmul avea din start avantajul de a folosi un subiect lasat in paragina de foarte multi ani. Deja, acest prim razboi nu a fost prea exploatat de cinematografie. Razboiul de transee nu are nimic glorios in el, nimic din duelul intre gentlemen exaltat de ofiterii de cariera din primii ani ai secolului 20. Razboiul transeelor este macel inutil si lipsit de reguli, de principii, de orice dimensiune eroica, devenita anacronica inca din 1914. Exista insa aeroplanul, o sansa de a reinvia principiul luptei de la barbat la barbat si de a intoarce spatele razboiului modern devenit industrie, complet anonim, murdar si deprimant. Acrobatiile biplanelor si triplanelor in lupta aeriana sint estetice si pot alcatui o lume diferita de cea a transeelor de la Verdun si a bataliei de pe Marne. A existat deci inca din anii 20-30, epoca "Patrulei din zori" a lui "Hell’s Angels" si a unui "Wings", o anumita doza de evaziune in preferinta pentru acest subiect ca posibila trama pentru un scenariu de film de razboi. Timpul a indepartat si mai mult generatiile de azi de ambianta anilor 1914-1918, o cronica americana nu ezita sa situeze perceptia populara asupra primului razboi mondial undeva intre visul lui Snoopy de a pilota un monoplan si un comics pentru uzul pre adolescentilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu