Nu stiu de ce, la iesirea din sala de cinema, vazind Asii din mineca/Smokin'Aces (aahhhhh traducerea titlului e ca de obicei catastrofica, to smoke inseamna in slang a ucide, a suprima prin mijloace violente iar Aces este numele de artist al unuia dintre protagonisti) am avut viziunea unui sufleu frumos rumenit care implodeaza dezastruos inainte de desert. Adica stiu de ce, pentru ca pur si simplu filmul lui Joe Carnahan seamana cu o reteta de sufleu, si inca unul la moda in anii 90. Sa ma explic: ingrediente sint consacrate cu brio (un pic din tinarul Tarantino din vremea lui Pulp Fiction, un virf de Ocean 11, o lingurita de True Romance, un parfum de Guy Ritchie-ul din Snatch si Jocuri poturi si focuri de arma), inceputul e oarecum promitator (multe personaje, multe complicatii potential savuroase), rateul intervine inainte de genericul de sfirsit. Pontul din final e catastrofic si duce pe ripa toate eforturile regizorului de a construi ceva in genul de film atotdistrugator in care toata lumea trebuie sa participe la dezastru, altfel nu se poate.
Pe scurt e vorba de un pariu de una bucata milion de dolar pe capul unui amarit de aspirant la functia de cap al mafiei, Buddy "Aces" Israel, fost prestigitator si showman la Las Vegas, actual turnator in negocieri cu FBI pentru postura de candidat la programul federal de protectie al martorilor. Premiul asta, cocainoman-amoral-profitor, atrage o serie de ucigasi platiti care mai de care mai bizari, hotariti sa-l ucida in contul sefului en titre al mafiei. E un prilej minunat pentru Carnahan sa adune toata floarea tipologiei serial-killerilor din filmele de gen la un loc (dementii neonazi à la Fargo si Mad Max laolalta, lupul singuratic cu singe rece si masti multiple à la Suspecti de serviciu, duo-ul de killerite feministe si lesbiene care ciripesc in nigga', sadicul cu alura hispanica, suedezul misterios etc) la care se adauga obisnuitii agenti FBI cu trupe de desant si elicoptere. Toata fauna aceasta se ciopirteste constiincios intr-un hotel linga Lake Tahoe. Apetitul distructiv si hiperactiv al regizorului transforma planurile cele mai ambitioase intr-o catastrofa in care mai toata lumea isi da duhul sau e grav ranit mai putin tinta numarul unu, Buddy Aces. Adunatura asta de dementi de toate tipurile este interesanta, macelul este realizat cu oarecare stiinta a coregrafiei in care agentii FBI (Ryan Reynolds, Ray Liotta) au ocazia sa isi dovedeasca pe deplin incompetenta.
Poate ca aici incepe sa sara de pe sine buna intentie a regizorului: din dorinta de a face un film "post-punkist", cum ii spun unii, apasa pe pedala si adauga secvente colaterale (unul dintre fostii ucigasi devenit victima isi gaseste refugiul intr-o casa complet ciudata in care nebunia si comedia traiesc laolalta) la fel de strident colorate. Ce e prea mult dauneaza. Ba mai mult, dementa voioasa construita intr-un ritm sustinut, care nu plictiseste, esueaza lamentabil intr-o baie de morala si de lacrimi de remuscare.
Am putea trece peste toate astea, dar sfirsitul strica totul. Eu zic ca vina e a scenariului care, regasindu-se suspendat undeva la ceva metri deasupra unui final onorabil, a apelat la un twist imposibil de inghitit cu citeva repetitii obsedante a unui flash-back de la inceput. Filmul are probleme si cu inceputul, cam greoi, in care personajele sint prezentate ca in paginile unei carti.
Cineva (nu spun cine) scria ca . Eu una nu mi-as permite o asemnea judecata de valoare, dar fie, macar fanii Motörhead sa nu fie dezamagiti in final.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu