E curios cum capriciile distribuţiei in cinematografele noastre, inversând intr-un fel cele două părţi ale dipticului clinteastwoodian, au adus pe ecranele noastre mai intîi Scrisori din Iwo Jima, deşi acesta a apărut cronologic după Steaguri pline de glorie (Flags of Our Fathers). De fapt, cele două filme nu pot fi "citite" decît impreună pentru că alcătuiesc o viziune coerentă şi lipsită de părtinire a aceluiaşi moment de la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, cucerirea insulei Iwo Jima.
Vorbit aproape în intregime in japoneză, cu o distribuţie în intregime japoneză, Scrisori din Iwo Jima nu povesteşte mare lucru. E un exemplar clasic de film de război care merge pe schema: inainte de bătălie-preparative-bătălia propriu zisă-sfîrşitul. Noutatea ar veni din faptul că toate aceste momente sînt văzute prin prisma a câtorva personaje mai bine conturate, acoperind mai toate nivelurile ierarhiei militare şi societătii civile japoneze din anii 40. Şi din faptul că scena luptei este redusă la minim (plaja, colina bombardată sint abia arătate) tensiunea luptei este foarte bine sugerată de efectele sonore mai mult decât bine realizate şi de universul sumbru-claustrofobic al buncărului. Sau din faptul că, de obicei, un film de război este văzut prin optica invingătorului, or aici avem de-a face cu soarta celor invinşi, lucru mai rar ( sinceră sa fiu, nici un contraexemplu nu-mi trece prin minte). Sunt într-adevăr "momente" mai mult sau mai puţin futile surprinse şi fixate aşa cum numai o scrisoare o poate face.
Structura folosită ( începutul si sfârşitul plasate in 2005, miezul filmului in 1945 punctat cu flash-blackuri anterioare) este foarte dragă lui Clint. Scrisoarea ca pretext narativ e frecventă în filmele sale (vă mai aduceţi aminte începutul si sfârşitul din Podurile din Madison County/The Bridges of Madison County?), trecutul pătrunde deseori în prezent cu o ocazie oarecare pentru a prilejui substanţa povestirii (vezi începutul lui A Perfect World- secvenţa cu bancnotele răvăşite de vînt, elicopterul deasupra şi corpul zăcând în iarbă).
Filmul este povestea ultimelor luni de viată ale soldaţilor japonezi cantonaţi pe insulă precum şi a măcelului final (27000 victime dintre care 20000 soldaţi japonezi). Scrisorile şi desenele generalului Tadamichi Kuribayashi publicate acum câţiva ani în Statele Unite sub titlul "Picture Letter of Commander and Chief" au stat la baza scenariului (debut pentru Iris Yamashita ajutată serios de Paul Haggis) care aduce în prim plan o varietate foarte mare de personaje, fiecare cu reacţiile, sentimentele, viziunea, povestea, flashback-urile lui. Filmul evoluează nu în sensul liniei acţiunii (debarcarea şi luptele propriu zise care în realitate au durat nu cele 3-4 zile prevăzute armata americană, ci mai bine de o lună) şi urmăreste evolutia psihologică a personajelor care sunt blocate de ofensivă puscasilor marini în subteranele insulei şi trebuie să facă faţă asteptării inamicului, exigenţelor şi violenţelor superiorilor, amintirilor şi mai ales certitudinii că urmează să moară cu toţii. Tensiunea emoţiei merge în crescendo pe măsură ce eroii mor şi filmul se epurează. Moartea are atât de multe forme (sinucidere din onoare cu grenada pentru a spăla ruşinea infringerii, decapitările, impuşcarea prizonierilor incomozi, mutilările grave, combustia) pentru că moartea este pretutindeni.
Distribuţia este excelentă; se distinge mai ales prezenţa magnetica a lui Ken Watanabe (pe care l-ati mai văzut deja poate în Ultimul samurai, de Edward Zwick, regizorul lui Blood Diamond/ Diamantul sângeriu) în rolul generalului Tadamishi Kuribayashi; Kazunari Ninomiya- tânărul soldat Saigo (prestatie excelentă cu atât mai mult cu cât actorul debutant este în viaţa de toate zilele membru într-un boys band japonez), superbul Tsuyoshi Ihara în rolul baronului Nishi, Shido Nakamura în rolul locotenentului Ito (japonezul care-l infruntă pe Jet Li în Fearless / Fără teamă)... printre alţii.
Ceea ce m-a atras insă cel mai mult fost magia (la propriu) a imaginii. Semnatarul acesteia, Tom Stern,un foarte vechi colaborator al lui Clint, nu ezită să treacă neîncetat de la alb/negru la filtrele în tonuri spălate, nesaturate gen carte poştală de demult şi să puncteze flash-backurile cu culori sumbre de culoarea cernelii. Alternanţele lumină/clarobscur, culoare/alb-negru sunt la fel de schimbătoare ca şi sentimentele personajelor. Peisajul dezolant, grotele şi plaja cu nisip negru (pentru anecdotă, filmările s-au făcut în Islanda, realizatorul a evitat să filmeze in Iwo Jima devenit de atunci un sanctuar de netulburat), coridoarele, buncărele se armonizează cu o plasticitate remarcabil de fluidă, iar secventele filmate à contrejour sînt uluitoare. Citez cîteva din secvenţele cu "greutate" de fotografie dacă ar fi scoase din context: ochii orbi ai baronului Nishi înainte de a muri, Shimizu ucis purtând încă în mînă cîrpa albă a dezertorului, locotenentul Ito culcat printre cadavre şi asteptând tancurile americane, cântecul de la radio din final şi privirea generalului, le veţi repera usor in film.
Ceea ce i s-a reproşat filmului au fost lungimile datorate flashback-urilor prea numeroase, ralenti-ul din final (cînd scrisorile sunt descoperite de arheologii anului 2005 într-una din grote) care strică rotunjimea filmului, expoziţia prea lungă şi prea fragmentată, sentimentalismul uneori exagerat, scenariul liniar care cam şchioapătă pe alocuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu