L-am vazut recent, probabil atrasa de trailerul plin cu imagini frumoase din Provence. Si de faptul ca realizatorul se numeste Ridley Scott (NU cel din Kingdom of Heaven, nici cel din Gladiator, poate cel de acum aproape 30 de ani cind debuta cu Duelistii filmat tot in Franta). Si de faptul ca scenariul a fost inspirat din scrierile lui Peter Mayle si de mitul englezilor in goana dupa soare si dupa placerile-simple-si-sanatoase-ale-vietii. Imi ziceam ca la urma urmei, nu orice romance este sortit sa fie o catastrofa.
L-am gasit simpatic si un pic kitsch ca o carte postala ilustrata. L-am gasit plin de clisee gravitind in jurul subiectului cu pricina, o aventura mai mult sau mai putin picaresca a unui englez undeva in sudul Frantei si in care conflictul vinului pierdut (si regasit) din cartea lui Mayle se deplaseaza catre conflictul vietii (pierdute si regasite) din filmul lui Ridley Scott. Multe glumite, citeva personaje pitoresti, citeva posibile scheme narative mai mult sau mai putin folosite.
Din pacate, discursul despre vin e si mai acru-pedant decit in Sideways, toata lumea se pricepe asa de bine la vin, incit spectatorul incepe sa se simta prost, nu e vorba de asertiuni oenologice, ci de o aplecare innascuta a alegerii juste a perfectiunii in materie de vin, pe care pina si un pusti de 8 ani o are (exploatarea cliseului "in Franta vinul e o religie" si mai ales vinul rosu.)
Si iarasi din pacate, personajele filmului mi-au aparut ca fiind anti-eroi, redusi la statutul de roluri intr-o piesa cu happy end inevitabil. Poate de aceea situatiile fals dramatice nu au nici un pic de suspans si povestea ramine suspendata undeva, din lipsa de suflu. Cel mai rau o patesc eroinele feminine: o Fanny are cu functii exclusiv decorative pentru ca Marion Cotillard e incapabila sa scoata la iveala vîna temperamentala a femeii care sa-l subjuge pe Max. Christie cu blondoarea si dentitia ei sanatos-americana este fortata sa intre in poveste intr-un moment menit sa fie sursa de tensiune in firul narativ ca posibila fiica nelegitima si mostenitoare a lui Henry, numai ca solutia se autosubmineaza inca de la inceput, Christie afirma ca nu se propune ca posibila concurenta a lui Max la mostenirea domeniului la Siroque, ci doreste doar sa-si cunoasca in sfirsit tatal. Din galeria confidentelor fac parte Ludivine menajera si inger pazitor si contrapartea ei britanica, Gemma ingerul pazitor secund innebunitor de eficace, ambele personaje sint supuse acelorasi clisee comic reductoare. Dificil de suportat reductia asta comica, mai mai sa zic ca singura feminina veritabila este notarita Auzet (Valeria Bruni-Tedeschi) in cele 5 minute de aparitie pe ecran.
In glumitele cu iz de gaguri regizorul a mizat pe inlantuire lor rapida, pentru a da ceva nerv povestirii care altfel balteste (vezi scenele in care Max alege sa renoveze rapid casa pentru a o vinde cit mai repede, meciul de tenis cu viticultorul versus meciul de tenis cu unchiul Henry, excelentele scene din piscina, Max cazut din greseala in bazinul gol, Max si familia Duflot curatind proprietatea). Inlantuirea aceasta accelerata de miniscenete invioreaza mult ambianta primei jumatati a filmului.
In general, realizatorul mizeaza pe alternantele trecut / prezent si viata linistita la tara / agitatia City-ului londonez ca posibile noduri ale povestii. Din pacate, trecutul intervine prea adesea in prezent, asa incit copilaria apare spectatorului ca o suita circumstantiala de tableaux vivants, ca un album de familie (paharul gol de pe masa din gradina - aha, asta mi-aduce de momentul in care unchiul Henry isi facea siesta la amiaza). Pe de alta parte, City-ul e comic-diabolizat (totul-este-numai-sticla-si-beton-fara-suflet-ba-si-fara-soare- pe-Wall-Street). Viata la tara e languros idealizata, oamenii sint sportivi, maninca super sanatos, circula pe biciclete (nu ca brokerul cu sufletul contaminat care se iteste la fata locului la volanul unui Smart perturbat de propriu-i GPS), functia lor fiind aceea de a degusta vinul si de a plonja in reverii foarte precise (vezi scena cu piscina in care Max cel mic si Fanny cea mica s-au intilnit prima oara).
Vinul apare ca filtru magic, care nu are nevoie doar de apa si soare, de melopei intonate pe furis de Monsieur Duflot. Mai mult, vinul potenteaza aducerea aminte (imaginea paharului gol sau plin, totuna, din prim plan care anunta desele intoarceri in copilarie) intr-un anumit spatiu-timp (unchiul Henry reinvie pe deplin doar atunci cind Max revine la Siroque, desi Max il citeaza la Londra fiind fara sa vrea mai tot timpul). Vinul opereaza ca un agent feeric, el transforma acel no man's land denumit le coin perdu, faimosul soi care se vinde foarte bine si pe care toata lumea il stie pina si in Napa Valley pe coasta de Vest americana, dar pe care nimeni nu-l poate situa intr-adevar. Vinul reuneste destine: Max si Fanny, Max si unchiul Henry, Max si Max-cel-adevarat, Max si familia reprezentata de Christie, verisoara cea ambigua. Vinul creeaza rivalitati: Max si agricultorul, Max si el insusi. Vinul spune adevarul (pentru Charlie, oglinda deformanta a londonezului Max, vinul, oricare ar fi el se reduce la functia digestiva si digresiva, afacerile imobiliare la comisioane, prezenta lui Christie, la curbele fesierilor ei). Vinul se fofileaza (La Siroque ascunde viile ilegale de pe care se recolteaza faimosul vin al timpului si spatiului pierdut).
Vorbeam deja despre citeva clisee folosite de realizator (si el devenit de ceva timp proprietarul unui domeniu viticol in Luberon) si care ne duc cu mintea la vesnica rivalitate dintre englezi si francezi mult exploatata intr-o gramada de carti si de filme, rivalitate in care englezul si francezul se dovedesc foarte complementari. La aceasta se adauga ideea ca englezul poate deveni un bon vivant cu conditia sa se dezbare de viata lui de englez si sa migreze catre sud. Unchiul Henry este este un epicurian discutabil in ochii lui Max cel contaminat de viata hiperactiva de pe Wall Street, acesta va intelege mai tirziu, in umbra viilor de la Siroque ratiunea expatrierii si optiunii pentru viata la tara.
Un alt cliseu este femeia mediteraneana si solara, care trebuie sa aiba toate atributele vinului, pasionala (Ludivine, mama lui Fanny), independenta (Fanny), delicios de complicata, de o frumusete naturala si cam salbatica. Din pacate solutiile alese de scenarist la acest capitol sint mult sub asteptari.
M-a atras mult calitatea fotografiei si filtrul auriu-prafos al exterioarelor provensale in opozitie cu albastrul friguros si cromat al peisajului interior londonez.
Mi-a placut si modalitatea aleasa pentru reconstituirea afectiva a defunctului unchi Henry (un Albert Finney savuros)- glumele cu repetitie insusite de Max la virsta adulta isi regasesc savoarea blind sfatoasa de altadata si circumstantialele lectii de viata care l-au format pe copilul Max, intimplarile cu iz (prea) memorabil mascind sfaturi de viata, aducerile aminte melancolice care permit spectatorului sa «vada» in paralel evolutia copilului si atipicul adultului. Procedeul flashback-ului presarat pe tot parcursul filmului potenteaza ca sa zic asa transformarea adultului Max intr-un viitor posibil unchi Henry si, iata, astfel cercul se inchide. (Tot in legatura cu cercul care se inchide, de remarcat ca R. Scott a cautat indelung domeniul pe care sa poata face filmarile de exterior, undeva in Luberon, vizitind o duzina de domenii viiticole intre Roussillon et Bonnieux inainte de a reveni la primul, La Canorgue, unde s-au filmat timp de 9 saptamini exterioarele.)
Mi-a placut si Max Skinner de departe personajul cel mai nuantat din poveste, mai ales in varianta bad boy care adora sa fie dezagreabil, pentru ca reactiile negative ale partenerilor de afaceri sint, nu-i asa, singura dovada a faptului ca existi pe Wall Street. Varianta domesticita este, vai, mult mai putin reusita. Un punct bun de asemenea pentru performanta actoriceasca a lui Russell Crowe care reuseste sa creeze un Max in acelasi timp tonic, lipsit de inhibitii, de scrupule ori de principii, dar si induiosator de neindeminatic, romantic, afectuos, seducator. O partitura deloc neglijabila este cea sustinuta de Didier Bourdon in rolul lui Francis Duflot, viticultorul indragostit de obiectul muncii sale, capabil de orice pentru a salva la Siroque de moarte clinica prin vinzare.
Am fost uimita la inceput de lipsa de consistenta a personajelor in sensul ca story-ul asta ajunge la performanta de a nu prezenta nici un personaj cu adevarat negativ. Ma deranja sfirsitul predictibil inca din primele cinci minute, lipsa unui complot, a unui suspans care sa transforme cartea postala in poveste demna de ecranizat. La sfirsit mi-am spus ca totusi competitia, "bataia" exista, ca in toate filmele lui Ridley Scott, dar e convertita estetic intr-un meci de tenis, ori un turnir de vinzari-cumparari de actiuni intre doua echipe de agenti la bursa londonezi, ori un duel verbal, conclusiv schimb de insulte pe post de complimente.
Aglomerare de idei, de nuante, de peisaje, de amintiri, A Good Year ramine un coin perdu putin cam tulbure, un cru modest pentru talia lui R Scott (Duelistii, Alien, Blade Runner, Thelma si Louise)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu