duminică, 5 iunie 2011

Jurnal de TIFF ziua 1 (4): Año bisiesto / Leap Year


Citisem deja cronicile aparute pe tema acestui filmulet very low budget din 2010 regizat de Michael Rowe care a avut premiera la editia de anul trecut de la Cannes, unde a castigat Caméra d’Or pentru cel mai bun debut regizoral. “Año Bisiesto” tine de genul acela cultivat pentru circuitul cvasi inchis al festivalurilor si cinematografelor de arta: naratiune simpla lipsita de salturi dramatice, dialoguri minimale, o camera distanta cu miscari minimale, lipsa soundtrack-ului. Actorii stralucesc printr-un joc de un firesc desavarsit, este nevoie de fata de luna plina, de finetea expresiva si de privirea absenta a actritei Monica del Carmen pentru a avea o eroina atat de alunecoasa cum este aceasta Laura pe care filmul isi propune sa o dezvaluie prin scurte fragmente incadrate cronologic intr-o singura luna din viata ei. 



Inca tanara si singura, Laura isi cultiva profesiunea de jurnalist free-lance pentru ca-i permite sa stea mai mereu pe acasa, intr-un apartament mic cu vedere spre curtea interioara din Mexico City. Relatiile cu familia din Oaxaca sunt strict telefonice, aparent eroina n-are niciun chef sa se intoarca intr-un oras de provincie pe care-l detesta. Intalnirile promiscui de-o noapte cu diversi necunoscuti si sexul neprotejat sunt felul ei de a-si pastra intacta adevarata intimitate. Intalnirea cu Arturo insa o marcheaza intr-atat incat povestea continua si se transforma intr-o relatie foarte pasionata, suita de intalniri nocturne care amesteca senzualitatea, durerea si gesturile foarte tandre. Nu este nevoie sa iesi din camera Laurei pentru a-i intelege trauma, spatiul domestic este la fel de salbatic si de divers ca desertul: ferestrele murdare, penumbra si perdelele mereu lasate de dupa care te poti deda in voie practicilor voyeuriste, furnicile arse cu tigara, telefonul, laptopul si televizorul si mai ales dormitorul sunt etape zilnice in cotidianul Laurei. Care cotidian se restrange la gesturile esentiale, si se marcheaza cronologic prin trasarea crucii in calendarul de pe perete, te si intrebi cand se va intampla ceva nou.


Relatia aceasta voit perversa si autodistructiva pe care Laura o impinge pana la extrem aproape creeaza un contrast invorator cu umorul sec al eroinei. Laura citeste serile Erich Fromm, dar scrie articole debile despre escroci deveniti managerul anului fara niciun interes manifest pentru munca sa. Replicile cu care isi alunga partenerii dupa partidele de sex sunt uimitor de acide. Tot ea mananca fasole din conserva in timp ce-i insira mamei la telefon festinul imaginar de care are parte. Cea mai socanta minciuna este atunci cand ii spune lui Arturo ca se simte “… protejata” in imobilul in care traieste, descriind cuplul de vis-à-vis pe care-i spioneaza ca pe niste prieteni buni cu care iese mult, in timp ce batraneii de la parterii sunt agreabili si ii aduc aminte de parintii ei. Raporturile Laurei cu ceilalti sunt tesute din minciuni inutile si copilaresti, destinate sa ascunda bine realitatea pe care doar Arturo are privilegiul de a o afla, cel putin in parte. Femeia nu are nicio curiozitate fata de nimeni, in afara de fratele mai mic pe care-l consiliaza in relatia sa sentimentala.



Este oare legatura sadomasochista intre Laura si Arturo atat de socanta pe cat s-a spus? Nu, dupa parerea mea, pulsiunile morbide ale femeii sunt justificate de istoria ei ca femeie care incepe cu varsta de 12 ani. M-a uimit reactia publicului care a ras cu gura pana la urechi la succesiunea dintre scenele brutale si cele post coitum de o tandrete dulceaga dintre Arturo si Laura, nu este nevoie sa-l fi citit pe Sade pentru a simti justificarea acestei nevoi cu totul speciale pentru pasiune care ii impinge pe Laura si pe Arturo mereu mai departe. Fantezia morbida a femeii care isi masturbeaza partenerul povestindu-i felul in care el o va omori pe ea este una dintre cele mai frumoase declaratii de dragoste, desi nu se stie bine pe cine iubeste ea atat de mult (pe ea insasi? pe Arturo caruia ii refuza totusi confesiunile ultime? pe cel mort deja?) Imi place aceasta ambiguitate pudica a eroinei.


Unii au vazut in “Año Bisiesto”o drama erotica, altii au dizertat pe tema analizei sociale a “clasei invizibile” mexicane, altii au vazut in el un studiu minimalist despre alienarea urbana agrementat cu scene de sex, mie mi s-a parut a fi un huis clos romantic in adevaratul sens al cuvantului cu accente de un comic sec si dureros.

 Aici si aici gasiti cateva cronici mai cuprinzatoare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu