Jurnal de TIFF ziua 2 (1): Gianni e le donne / The Salt of Life

Nu aveam cum sa ratez “Gianni e le donne/ The Salt of Life”, filmul lui Gianni di Gregorio dupa ce acum doi ani la TIFF laudasem debutul sau regizoral “Pranzo di Ferragosto” (2008). Am avut dreptate sa-l trec pe lista mea de must see, Gianni di Gregorio  nu este numai un actor comic convingator si un scenarist talentat, calitatile lui regizorale sunt evidente. “Gianni e le donne“ aplica tactica folosita de Todd Solondz in saga lui americana (aceleasi personaje structural vorbind, intruchipate de aceiasi actori traverseaza situatii similare in contexte diferite), lucru care da filmului un aer usor decalat de sequel in varianta bufa (aceleasi tipologii traverseaza timpul si spatiul mai multor filme pentru a se eterniza in prototipuri umane).

Sursa: screenweek.it

Amestecul tine foarte bine, de data aceasta Gianni este tot Gianni, un barbat de aproape 60 de ani probabil fost angajat la stat, deja pensionat, tiranizat de batrana sa mama, fin cunoscator al vinurilor albe si excelent bucatar etc etc etc.

“Gianni e le donne” pastreaza aparentele spumoase ale improvizatiei comice very low budget care era “Pranzo di Ferragosto”, insa subtextul este mult mai critic. Se vorbeste cu zambetul pe buze despre spaima de imbatranire a barbatilor care se apropie cu pasi mari de varsta senioratului, despre tertipurilor lor de seductie, despre laudaroseniile, naivitatea si spaima lor in fata unui etern feminin mult mai puternic si mai impenetrabil. Diferenta aceasta funciara intre sexe nu mai este data de coeficientul varstei (ca in “Pranzo”), ci devine fenomen generalizat. Neputand decoda femeia, Gianni accepte de buna voie sa ii fie sclav. Femeia include toate variantele posibile, de la vanzatoarea cu decolteu generos din piata pana la fosta prima dragoste, plus sotia cu care face camera separata si fiica abia trecuta de pragul adolescentei.

Sursa: screenweek.it

”Intotdeauna ai fost un gentleman” ii spune lui Gianni tiranul numarul unu, mama sa, o Valeria De Franciscis formidabila care a debutat in cinema cu “Pranzo” la frumoasa varsta de 93 de ani si se tine impecabil de acest rol de  doamna de vita nobila, ramasa cu mai nimic din avere si care locuieste la portile Romei.

”Continui sa fii un bleg” pare a-i spune lui Gianni amicul Alfonso (Alfono Santagata care facea pe administratorul in “Pranzo…”) militant ardent al unei vieti amoroase active, fie si cu ajutorul pilulei albastre si a amorului tarifat.

“Continui sa nu faci nimic si sa-ti cheltui pensia” ii reproseaza mult prea grabita nevasta. Numai ca Gianni este genul acela de amoureux transi de l’amour pentru care galanteria si curtoazia primeaza in relatia cu femeile. Eroul se afla in plin proces de identificare a muzei sale, stimulat fiind de aventura pe care tenebrosul Maurizio o are cu vanzatoarea de la tutungerie. Substitute se gasesc peste tot, de la infirmiera Cristina pana la vecina de dedesubt, ca sa nu mai vorbim de fostele amice si iubite din copilarie si adolescenta.

Sursa: screenweek.it

“Gianni e le donne” pastreaza aceeasi evacueaza tensiunea narativa tot in jurul unei cine festive de familie cand, deprimat si ingrozit de perspectiva senectutii inutile si drogat fara sa vrea de mai tanara sa vecina, Gianni evadeaza si petrece o noapte de hoinareala inconstienta printr-o Roma colorata isteric.

Desi galeria personajelor feminine este de data aceasta mai complexa, exista aceeasi tendinta de manipulare cu zambetul pe buze, aceeasi vointa de a se impune care le caracterizeaza pe toate. Ironia blanda si autoparodia indulcesc asperitatile acestei lumi in care barbatii preiau multe din atributele feminine si accepta sa devina invizibili functionand doar ca vecini saritori, tati, soti si fii afabili si devotati. De incadrat la categoria comedii placute.

Puteti accesa cronici dedicate acestui film aici si aici.