Cel mai scump film
norvegian pana la aceasta data, “Max
Manus” de Joachim Rønning si Espen Sandberg (2008) face parte din focusul
dedicat cinematografiei norvegiene inclus in programul editiei TIFF de anul
acesta. M-am grabit sa-l vad, multe surprize placute vin din tarile nordice la
capitolul cinema. Cu tristete am constatat insa ca acest film sufera de o
curioasa maladie: el nu se constituie ca adaptare cinematografica a unei
existente aventuroase, ci ca imn intru gloria eterna a unuia dintre eroii nationali
ai Norvegiei.
 |
| Sursa: Flixster |
Cronicarul
considera ca aceasta tendinta de canonizare a “martirilor” din rezistenta antinazista
face parte din traditia culturala europeana. Nu as paria pe asa ceva, exista
productii europene cu acelasi subiect precum “L’Armée des ombres” sau mai nou
“Zwartboek” ori “Flammen und
Citronen” mult mai
nuantate.
Tratat cu deferenta de
scenariu, Max Manus-personajul sufera de toate tarele perfectiunii: este hiperactiv,
imbatabil, lipsit de defecte, dotat cu un curaj nebun si un sarm imposibil de
combatut. Eroului ii lipseste, vai, aura martiriului (Manus a fost unul dintre
putinii supravietuitori ai periculoasei existente de saboteur), lucru care se impune din start ca fiind o periculoasa
sursa de monotonie. Asadar Max Manus nu face decat sa se mute de colo colo, sa
bea whisky in Scotia, sa glumeasca un minut cu Tikken si Gregers in Suedia si
sa se reintoarca in focul luptei in Oslo. Biopicul imi va ramane in minte ca
exemplu viu al inutilitatii localizarilor geografice si cronologice prin
subtitluri, care aici nu expliciteaza deloc furioasa topaiala la care se deda
personajul.
Situatia este
extraordinar de detensionata, pericolul pur si simplu nu exista dupa cum bine
spune cronicarul.
Universul rezistentei norvegiene este cum nu se poate de limpede si de compact,
de aceea nu este nicio indoiala, nici unul dintre prietenii eroului national
norvegian nu va trada cauza, preferand de departe tortura sau sinuciderea.
O simpla
cautare pe Wikipedia si spectatorul curios isi da seama ca in realitate Max
Manus nu a fost nicidecum atat de plictisitor de unidirectional. Scenariul
prefera sa ciuguleasca cate ceva din activitatile de sabotor, militant
antinazist in Groupul Oslo in spatele frontului, combatant in razboiul din
Finlanda. Astfel, pelicula este o insiruire de vitejii (evadarea spectaculoasa
din spital, torpilarea catorva vase germane si pregatirea din taberele de
antrenament scotiene) punctate de rapide escapade in Suedia. In scena intra
fugitiv si viitoarea sotiei a eroului si viitorul rege al Norvegiei si cativa
camarazi care sunt ucisi inainte de a avea timp sa insemne ceva ca personaje
ale acestui film.
 |
| Sursa: Flixster |
Acelasi statut de umbra inconsistenta il are si inamicul,
domnul de la Gestapo, adica Siegfried Fehmer si multi altii care se inghesuie
in jurul sau fara a avea timp sa castige putina complexitate sau sa-i ciobeasca
integritatea eroica. Secventele cele mai “dure”, precum torturarea lui Gregers
de catre agentii politiei secrete este mai mult simbolica si sufera de lipsa de
naturalete. Mai mult, unele personaje precum blonda secretara Solveig au
prostul obicei de a dispare fara sa anunte, te si intrebi de ce au fost
introduse in peisaj.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu