Jurnal de TIFF ziua 3 (4): "Cave of Forgotten Dreams" de Werner Herzog

Am facut odata cuiva o gluma (proasta) foarte herzogiana: la intrebarea “who the fuck is Herzog?” i-am inventat acestuia o existenta de star apus al glorioasei Benfica considerat a fi omul cu cele mai artistice suturi la poarta. Cum, nu stii? Nu s-a apucat individul, exasperat de propria-i nestiinta sa caute timp de cateva zile informatii despre lisboetul Herzog? S-a apucat.

Sursa: Flixster

Intre timp bucuria adanca pe care o resimt la vizionarea fiecarui film al lui Herzog nu s-a diminuat (dimpotriva), de fiecare data ma intreb ce subiect va aborda unul dintre cei mai inteligenti si mai creativi cineasti la ora actuala. Ultimul sau pseudo-documentar “Cave of Forgotten Dreams” de exemplu, este unul dintre motivele pentru care ma aflu la TIFF. Desi trebuie spus ca orice proiectie in 3D este o tortura pentru ochii mei, nu credeti ca mi-am insemnat cu rosu acest titlu in programul festivalului? Si inca cum.

Inspirat dintr-un articol de jurnal

“Cave of Forgotten Dreams” are intr-adevar ca prima sursa de inspiratie un articol din “The New Yorker” publicat de catre Judith Thurman in 2008 care reuseste sa viziteze grota Chauvet cu titlul "First Impressions: What does the world’s oldest art say about us?". Iata deci preambulul acestui film, intalnirea imaginatiei herzogiene cu doua subiecte recurente in cinematografia sa prin intermediul unui articol de ziar: arta si amintirea unui trecut indepartat. 

 

Aici un interviu cu cineastul. 

“Au fost aici!” 

Filmul insusi incepe cu un scurt istoric al grotei Chauvet aka Chauvet-Pont-d’Arc (sau grota de la Combe d’Arc), aflata in departamentul Ardèche din regiunea Rhône-Alpes. Pestera a fost descoperita in decembrie 1994 de catre speleologii Jean-Marie Chauvet, Éliette Brunel Deschamps si Christian Hillaire prin tehnica urmarii curentilor de aer ajunsi la suprafata crestei prin crapaturile solului. Cercetatorii au facut atunci o bresa in roca si au intrat cu chiu cu vai in cavitatea ferita de orice contact cu exteriorul timp de o eternitate. Se spune ca Éliette Brunel Deschamps a exclamat la vederea primului desen parietal de mamut “Au fost aici!”. Grota Chauvet s-a dovedit a fi una dintre cele mai interesante si bogate pesteri “ornate”, continand adica marturii paleontologice precum picturile si desenele rupestre, unele fiind datate ca existand de acum aproximativ 20.000 de ani toate pastrate in conditii excelente in urma prabusirii singurei cai de acces in pestera.

Sursa: SBCC Film Reviews

Imaginati-va un lung culoar umplut cu schite in carbune si ocru ale unor siluete de mamuti, cai, ibecsi, ursi de pestera, ba chiar si o ciudata protuberanta care aduce cu o Venus din Willendorf. Un perete intreg cu imprinturi palmare de un rosu stins, stalactite si stalagmite, formatiuni ulterioare desenelor rupestre. Herzog isi arata deschis interesul nu atat pentru valoarea stiintifica a acestei descoperiri, cat pentru misterul pe care vrand nevrand stiinta il cultiva in acest caz: pestera este interzisa publicului si “sigilata” cu o usa mare de otel ca un seif de banca pentru a nu modifica temperatura ecosistemului. In interiorul acestui relicvar, drumurile de acces sunt balizate prin rampe de metal, lumina puternica este interzisa, la fel si apropierea de peretii cavitatii pentru a impiedica dezastrul de la Lascaux, unde rasuflarea vizitatorilor a adus cu sine proliferarea lichenilor. Desenele rupestre si spoturile unde s-au descoperit resturi animale sunt practic imposibil de atins. Se vorbeste aici despre o noua dimensiune a tehnicilor 3D, folosite de obicei in blockbuster-urile de animatie pentru parinti&copii sau pentru fanteziile ieftine dedicate gamer-ilor si curiosilor de duminica. Eu una urasc ochelarii aceia care transforma spectatorii intr-o subspecie de roboti unidirectionati, Herzog insa le gaseste o justificare intr-adevar artistica; iata o premiera in lumea 3D, imi spun eu, cronicarul vorbeste despre o lovitura de maestru.

Sursa

Cineastul isi explica din off optiunea pentru 3D: lumina insuficienta, echipaj redus si permisiune pentru filmare de numai 6 zile, cum sa redai frumusetea stranie a unor desene care imprumuta curbele naturale ale peretelui? Pentru cateva secunde, camera fixeaza un perete pe care danseaza umbrele unor siluete de flacari. Vocea din off presupune ca jocul luminilor si umbrelor aruncate de focurile aprinse in pestera dadeau odinioara viata peisajului rupestru (Herzog nu se poate abtine si evoca sau invoca umbrele proto-cinematografului facand apel la un extras dintr-un film cu Fred Astaire). Tot vocea din off presupune ca intentia artistica a creatorului de atunci a fost sa foloseasca relieful parietal cu scopul manifest de a induce senzatia de miscare. Un fel de 3D avant la lettre. Fir-ar  sa fie, imi dau seama ca peretele este un 2D care aplatizeaza dinamica siluetelor parca zboara intr-o ceata nedefinita, ca peisajul natural al peretelui este turtit de lumina chioara a camerei de luat vederi, ca tehnica 3D este singura in stare sa imbratiseze curbele peretelui si sa confere consistenta hoardei de cai si mamuti preistorici in goana lor. O expozitie vie, ce mai.

Stranietati artistice intre documentar si fictiune

Conflictele stiintifice privitoare la datarea “adevarata “cu radiocarbon  a pesterii (veche de 32.000 de ani? De 20.000 de ani?) nu-l intereseaza pe  Herzog, care nu este nici jurnalist si cu atat mai putin un om de stiinta. Din discutiile mai degraba amicale cu cercetatorii care si-au derulat anamneza stiintifica in pestera in timp ce el filma, nu au fost pastrate la montaj decat marturiile cele mai “visatoare” (n-am sa-l uit pe tanarul funambul devenit paleontolog care marturiseste ca dupa vizitarea pesterei a inceput sa viseze lei adevarati in fiecare noapte), cele care detin cel mai mare potential de interpretare empirica in stare sa fie acceptata in lumea viselor si a povestilor.

Sursa: Corndog Chats Cinema

Cinefilul herzogian nu se mai teme acum de abilitatea cineastului de a inventa realitati asa cum omul de stiinta foloseste radiocarbonul pentru a vorbi despre 32000 sau 20000 BP, tot aia ( BP adica “before present” inca o frumoasa expresie cvasi herzogiana). Herzog este cunoscut pentru gratia cu care confera realitatii un mood bizar, o aparenta de adevar stiintific care nu este decat o alta noua versiune personala a ceea ce este in ce poate fi.

In cazul pesterii viselor uitate, stiu si eu daca suntem chiar asa de departe de consideratiile privitoare la pinguinii dusi cu pluta din “Encounters at the End of the World” sau la aventura humano-urseasca din “Grizzly Man”? Speculatia cinematografica propusa de ”Cave” imi pare a fi insa mult mai apropiata de variatia SF din “Wild Blue Yonder” unde Antarctica devenea prin poezia imaginii sediul unei alte lumi din galaxia Andromeda. La fel si aici, incursiunea subterana in acest receptacol artistic de acum N zeci de mii de ani este o meditatie pe tema stranietatii intalnirii cu umanitatea de atunci prin filiera artei rupestre.

Blanda nebunie a eroului herzogian

Explorand pestera din varful camerei, Herzog descopera peretele cu imprinturi palmare  si speculeaza pe tema artistului (unicul autor dealfel, e dovedit stiintific, care se pare ca a lucrat pe intuneric). O alta speculatie interesanta este datorata descoperirii urmelor de pasi ale unui baiat de 8 ani insotite de imprinturile unor labe de lup. Oare cei doi au mers in acelasi timp unul langa altul sau urmele sunt separate de sute de ani distanta? se intreaba Herzog. Acestia sunt eroi herzogieni potentiali care pot induce cinefilului herzogian o transa instantanee, o posibila teleportare in alte filme ale cineastului (mie mi-a venit in minte de exemplu, privirea cu care Aguirre contempleaza puiul de maimuta pe care tocmai l-a inhatat).

Sursa: Cleveland.com

Unul dintre cei mai tipici eroi herzogieni este crocodilul albinos filmat intr-un lung post scriptum, secventa care vine sa completeze una dintre intrebarile retorice ale cineastului “Will we ever be able to understand the vision of the artist over the abyss of time?” Crocodilul cu pricina locuieste in apele calde provenite de la exploatarea nucleara de la Pierrelatte, aflata nu departe de pestera Chauvet, dar poate foarte bine erupe din sistemul limbic al cineastului sau din trecutul sau cinematografic (The Bad Lieutenant: Port of Call-New Orleans).

Blanda nebunie ii caracterizeaza pe toti cei intervievati de catre Herzog in aceasta cautare a omului de pestera: unul dintre ei recreaza tehnicile de vanare a unui cal salbatic si explica folosirea sulitei (exemplificarea se soldeaza cu un esec rasunator dupa cum recunoaste insusi omul de stiinta). Un alt antropolog, imbracat in piei de animale tine o scurta si penetranta disertatie despre Venus din Willendorf si foloseste un soi de stramos al naiului pentru a demonstra abilitatile muzicale ale omului din paleolitic. Un altul, de profesiune “nez”, creator de parfumuri adica, isi foloseste simtul olfactiv pentru a amusina alte posibile grote in regiune. Despre visatorul de lei v-am vorbit deja.

Pesteri si muzici

Am gasit aici o interesanta referire la muzica folosita in “Cave of Forgotten Dreams”, nu este singurul cronicar care considera ca soundtrack-ul este singurul bemol in acest film eminamente muzical prin forta imaginilor. Apetenta lui Herzog pentru dramatismul muzical (a spus cumva cineva “Fitzcarraldo”?) merita sa fie studiata indeaproape de cineva mult mai competent in domeniu. Mie una mi-a amintit instantaneu de secventa de debut a lui “ Jeder für sich und Gott gegen alle”.

In fine...

Intentia mea a fost sa cuplez la vizionare "Cave of Forgotten Dreams" cu frumosul documentar al lui Michael Madsen "Into Eternity" care scruteaza viitorul lui Onkalo, complex subteran finlandez destinat stocarii deseurilor radioactive aflat in prezent in constructie. Privirea meditativa aruncata in nebuloasa viitorului acestui sit atomic si el sigilat ar fi completat de minune plonjeul herzogian in santierul paleolitic.

Numai ca nu a fost sa fie,"Into Eternity" este acum unul dintre filmele inscrise deja pe lista proiectiilor definitiv pierdute la TIFF.