luni, 20 iunie 2011

Jurnal de TIFF - Bucuresti: "Skeletons" de Nick Whitfield


Ma incapatanez sa scriu despre “Skeletons” (2010), debutul cinematografic al lui Nick Whitfield din doua motive: se afla pe lista mea de prioritati TIFFesti ca singurul titlu notabil din categoria ”Umbre” si nu a putut fi inclus pe lista de urgente. L-am revazut la sala Elvira Popescu la retrospectiva bucuresteana TIFF in conditii mizerabile si totusi filmul m-a cucerit. Concluzia: daca, in ciuda sonorizarii ingrozitoare a salii, combinate cu lipsa unei subtitrari in limba de origine sau oricare alta de circulatie am reusit sa ma scufund in film fara probleme, “Skeletons” a meritat efortul. Prima mea impresie personala la iesirea din sala: iata un “Inceptionvery low budget in varianta comica, fara combinatorica arhitectonica generata de calculator si fara suparatorul numar de commando din ecuatia mult prea pretentioasa a lui Christopher Nolan.

Considerat a fi o “comedie supranaturala” sau “suprarealista” desteapta si minimalista, cu o neasteptata alura de“spiritualism victorian”, filmul a cucerit premiul Michael Powell pentru cea mai buna productie de film britanica din 2010 la Festivalul de Film de la Edinburgh.

Sursa: Hindilinked




Aparent realista, povestea profita de fiecare viraj narativ pentru a nascoci mici aparte-uri fantastice. Davis si Bennet vorbesc si arata ca niste foarte seriosi oameni de afaceri (cravata, costum, servieta) in drum spre domiciliul clientilor. Abia acolo afla spectatorul profilul activitatii lor, un fel de ghostbusters profilati pe anihilarea scheletelor din dulap: tradari, inselatorii, minciuni, remuscari, pasiuni secrete, obiceiuri ciudate care se cer scoase din locurile in care sunt relegate de fatada sociala. Ocaziile nu lipsesc, ici un cuplu care se va casatori, colo o terapie regresiva care a esuat. In viziunea celor doi si a sefului lor, Colonelul, trecutul se cere asanat fara incetare, lucru care se poate face urmand indeaproape Procedura.
“Inception” a pierdut mult chinuindu-se sa imagineze un spil detectivisto-stiintific cat mai convingator prin care eroii sai sa poata evolua in lumea viselor. “Skeletons” o ia pe scurtatura cu varianta ei de “extractie”: habar nu are spectatorul cum fac Davis si Bennet sa intre in dulapurile clientilor. Este vorba de manipularea unor aparate care aduc cu contoarele Geiger, gratie carora se detecteaza rapid intrusii rezidenti la propriu in dulapuri, se folosesc niste ustensile care seamana cu niste pietre slefuite, o pereche de ochelari de sudor, manusi si sort din piele groasa, una bucata extinctor si gata. Lumea scheletelor din dulap este intotdeauna filmata intr-un blur lejer, in culori ofilite si printr-o lentila deformata care sa ofere senzatia de tunel al timpului. Curatatorul de schelete standard are abilitati care ii permit sa se introduca nevazut&neauzit printre fantomele trecutului (ideea conform careia orice actiune a unei fiinte vii lasa in pasta trecutului niste imprinturi fantomatice care pot fi reactivate este o foarte interesanta chichita de storytelling).
Revenit la realitate, curatatorul de tip “A-team” redacteaza un proces verbal intr-o engleza foarte imbatosata si clientii se considera rezolvati. Este imposibila intervenirea in trecutul sondat, este interzisa prezentarea nuantata a faptelor, oferirea unor explicatii clientilor, precum si folosirea in scopuri personale a calatoriilor in trecut, regula pe care Davis nu o respecta. Suflet tulburat, acesta se intoarce de cate ori poate in aceeasi imagine din trecut cand copil fiind se afla alaturi de parintii sai si asculta un basm. Firul narativ mai dezvolta o delicioasa bucla suplimentara calcand prezentul lui Davis peste basmul spus de tatal sau pe vremea cand era mic si racit.

Sursa: SkeletonsTheMovie

Profesionalismul si avansarea cuplului Davis&Bennet sunt puse la serioasa incercare de un caz ciudat:un barbat disparut de 8 ani pe care familia vrea fie sa il ingroape in memorie fie sa il scoata din dulap. Situatia se complica prin aparitia unor schelete suplimentare, nu degeaba sotia sapa gropi in curte, fiica este mutica, iar mezinul are privirea unui catelus plouat. Ploua cu incursiuni in trecut, cu accidente regretabile prin care Davis se trezeste ca vorbeste numai in bulgara, cu decizii care rezuma in cheie tragicomica problema asumarii necesarei pierderi emotionale pe care o implica relatia cu familia.

Sursa: SkeletonsTheMovie

Sfarsitul mi-a pus unele probleme, pentru ca imi pare ca reuniunea aceea fericita si insorita in jurul mesei din gradina da putin peste cap logica intregului. Sa fie vis? Intruziune intr-o amintire? Prelungire a povestii lui Davis in cheie happy end?

S-a vorbit despre asemanarea (stilistica) cu Jean-Pierre Jeunet si cu Monty Pythons (la capitolul umor de limbaj). Ici colo, improvizatiile (altarul vrajitoaresc al fiicei, tunelul timpului) seamana cu evenimente din universul Gondry-esc, minus citatele prea explicite relative la lumea copilariei cu caluti de carton si cuburi de lemn. Cronicarul s-a gandit chiar la o lectura in cheie “parabola desteapta dupa buddy-movies”. Nu sunt deci singura care simte nevoia sa semnaleze o unda neasteptate de prospetime in acest film, sa fie dialogul complet delirant pe alocuri? 
Discutia privitoare la compararea nivelului de moralitate la Rasputin si John Lennon (“if [Rasputin]] wanted to get pissed and through chicken drumsticks at the Romanovs, he done it. If he wanted to scrape up a nun, he done it, and made no apologies for it.”) se cere ascultata cu multa atentie, e lucrul naibii cu peliculele filmate in locatie care nu beneficiaza de bani multi pentru aranjarea sunetului.
Sa fie frumusetea dezolanta si complet decalata a peisajului din Derbyshire? Imi place sa cred ca scanteia vine totusi din povestea careia ii place sa se aseze in mai multe luntri (un amestec rar de comic-baroc-minimal cu accente fals lugubre pe care l-am mai gasit pe alocuri in scurtmetrajele britanice de animatie). Am scotocit indelung dupa informatii privitoare la cineastul debutant si m-am declarat satisfacuta de una dintre declaratiile sale: “What I love seeing in the cinema is a good story”.

Ceci explique cela, cum ar spune Colonelul.


Un interviu audio cu Nick Whitfield aici si unul care se lasa citit aici.
O cronica interesanta aici si aici.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu