Cum astazi cinematograful indian evolueaza galopant impartit
fiind intre tipicariile bollywoodiene si o nemasurata sete de a spune povesti
in cheie low budget, mi-am facut un
obicei sa cercetez atent filmele made in India
propuse de programele festivalurilor pentru ca de aici pot aparea surprize
placute. Anul acesta, surpriza numarul unu a fost proiectul nenumit al lui
Shrinivas Sunderrajan, iar pe locul doi s-a situat filmul lui Vishal Bhardwaj “7 Khoon Maaf”.
 |
| Sursa: Site oficial |
Ciudata chestie, filmul acesta care se vrea apropiat de
retetele care aduc bani & faima de box office, dar nu intrutotul massala.
Scenariul este adaptarea libera a unei povestiri semnate de Ruskin Bond, "Susanna's
Seven Husbands". Este adaptat de un veteran al scenariilor de cinema care
este Matthew Robbins in
colaborare cu Vishal Bhardwaj
care este de formatie compozitor, el semnand intre altele si soundtrack-ul filmului. Eroina
anglo-indiana pe numele ei Susanna Anna-Marie Johannes este intruchipata de
Miss World Priyanka Chopra care aici face probabil rolul vietii ei in pielea
exigentei vaduve care timp de 35 de ani schimba 7 soti. Intre noi fie spus,
trecerea timpului este in filmul indian (nici acesta nu face exceptie) o
problema atat de abstracta, incat sa nu se mire spectatorul ca Susanna nu a
luat prea multe riduri la cei peste 50 de ani din final. Oricum Todd Tucker si
machiajul lui à la “Curious Case of Benjamin Button” au trecut pe acolo (nu
m-am putut impiedica sa nu constat ca “Saat Khoon Maaf” rimeaza foarte bine cu
astfel de procedee care pot discredita orice film occidental in care timpul
trebuie sa treaca astfel).
Povestea Susannei este un imens flashback incastrat in rama unei mini crize casnice prin care trece
Arun. Acesta se vede obligat la un moment dat sa-i dezvaluie sotiei sale misterul celor 6 decese neelucidate din viata iubirii
sale de-o viata si protectoarei sale. Am sentimentul ca rareori a fost flashback-ul un procedeu narativ iubit
la Bollywood-ul care prefera simplitatea natiunii lineare. Filmul filtreaza aceasta
poveste printr-un curios amestec de comicarie sumbra si de senzualitate, totul
invelit fiind in ceea ce ar trebui sa treaca drept culoare locala. Pe alocuri,
imaginea este trasa in culori atat de calde incat devine tactila (sunt mai ales
secventele care corespund copilariei lui Arun, in care imaginea Susannei se
datoreaza exclusiv perceptiei “magice” a pustiului indragostit lulea).
Melodrama este prezenta pretutindeni, cum bine ii sade unui
film indian. Cele sapte subsectiuni care construiesc “Saat Khoon Maat” sunt tot
atatea clisee decorate cu tot atatea scenete comice, cu cantece si dansuri
deseori autoparodice. Nu stiu daca tineti minte cartonul acela care apare pe
neasteptate la jumatatea filmului si anunta foarte sobru ca mai sunt inca patru
casnicii ale Susannei de parcurs.
 |
| Sursa: Site oficial |
Mi-a placut felul acesta de a transforma personajele in
stereotipuri care se asuma, mi-au placut trucurile care interzic spectatorului
identificarea cu personajul (probabil de aceea filmul a fost gustat mai degraba
in Occident, in timp ce cronicarii indieni au strambat din nas la premiera).
Dau un singur exemplu: crimele Susannei au asa un ton sagalnic si extravagant,
tarantula este atat de caraghioasa incat nut e poti abtine sa nu-ti spui ca
“Saat Khoon Maat” este un bun exemplu de valorizare a “exagerarii” in cinema.
Pe drept cuvant, cronicarul
descifreaza tablourile vivante ocazionate de cele sase casatorii si
inmormantari ca tot atatea lectii de istorie recenta a Indiei (brutalul maior
britanic, ipocritul poet musulman, rockerul care-si “importa” muzica din
Occident, intoarcerea la origini cu doctoral ayurvedic si politaiul unsuros,
contactul cu “specialistul” rus si sumbra poveste legata de noua putere
atomica). In paralel, fiecare casatorie aduce Susannei o noua convertire
religioasa si un nou studiu de caz pentru un alt pacat in sensul moral al
termenului. Teoria lecturii politice se dovedeste a fi destul de contrariata de
sfarsitul extatic, in care sotul ideal se dovedeste a fi pretendentul deja
decedat cu ceva timp in urma, singurul in stare sa astampere setea de absolut a
eroinei.
Indraznesc sa notez in final interesul de-acum cineastului
Vishal Bhardwaj pentru cultura occidentala, in special slabiciunea lui pentru
Shakespeare pe care-l adapteaza fara sa se sfiasca in “Maqbool” (a se citi "Macbeth si mafia din Mumbai”)
si in “Omkara” (un fel de “Othello” indian foarte macho). Ma tot gandesc ca
“Saat Khoon Maat” face parte din aceasta manevra bhardwajiana de a condimenta
cultura occidentala cu putin epos indian. Sau invers, totuna. Imaginati-va un
Rege Lear gonit de publicul foarte indian si acceptat de cel ne-indian mai ales
pentru culoarea locala.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu