Imi place sa cred ca
“Eldfjall /Volcano” de Rúnar Rúnarsson este unul dintre cele mai frumoase filme
din competitie, n-as sti insa sa spun cu claritate de ce. Deja subiectul este
relativ batut de literatura si cinematografie (reconcilierea intre generatii,
intre tatii muncitori si incapabili sa comunice si copiii castigati cu timpul
de partea tandretei materne, perspectiva eutanasiei din perspectiva unei drame
domestice in care moartea poate aduce singura usurare, un sfarsit de capitol
amoros trist, dar cu adieri de adanca tandrete). O poveste cu parinti, copii si
nepoti pe un fundal neasteptat: filmul debuteaza cu imagini de arhiva ale evacuarilor
localnicilor cauzate de eruptiile vulcanice. O poveste despre dezradacinare
vazuta ca o maladie mai degraba psihologica si despre simptomele ei secundare,
o poveste despre micile catastrofe ale vietii de zi cu zi atunci cand, precum
eroul principal, Hannes, esti obligat sa iesi la pensie, sa renunti la hobby-ul
pescuitului marin, sa simti cum copiii nu te mai accepta.
O altfel de eruptie,
la fel de catastrofica ca si evenimentul geologic, priveste evenimentul care
schimba viata lui Hannes si il evacueaza a doua oara in infernul rutinei vietii
de pensionar in care plimbarile cu barca si partidele de pescuit ii par cea mai
interesanta optiune de umplere a timpului liber.
O poveste casnica, cu
bunici si copii laolalta, daca n-ar fi accidentul cerebral care o exileaza pe
ea, draga de Anna din viata de zi cu zi in infernul lentei degradari. Hannes
face fata acestei explozii de neprevazut printr-o hotarare care uimeste tot
familionul.
Exilul lui si exilul
ei isi regasesc ecouri in trecutul lor comun: candva, Anna si Hannes au
fost alungati de pe insula lor de o explozie vulcanica si s-au adaptat cum
necum la Reykjavik. Pentru copii. Numai ca acolo este pentru ei dintotdeauna
“acasa”. Intre paranteze fie spus, interesanta optiunea cineastului de a filtra
pe cat posibil relatia cu trecutul (nu tu flashback, nu tu voce din off care sa
expliciteze, nu tu secvente comemorative).
 |
| Sursa: Quinzaine des Realisateurs |
Se vorbeste nu atat despre moarte, privita de eroii ajunsi la varsta senioratului cu relativa indiferenta, cat despre gestionarea ei, despre instrumentalizarea ei. Nicio secunda moartea nu poarta numele urat si pseudo medical de “eutanasie”.
Ceea ce mi-a placut
iarasi este tesatura relationala intre personaje (de la bunici se sare direct
la nepoti, copiii sunt cumva lasati la o parte) care elimina nesanatoasa
polarizare a acestora, nimeni nu este suficient de bun sau de rau pentru a se situa
intr-o tabara sau in alta.
Pana la urma cum
ramane cu vulcanul o sa ma intrebati? Vulcanul este un pretext, o adiere a
trecutului pe care Hannes nu doreste sa o reinvie (“nu mai am nicio legatura”
spune acesta cand este vorba de locul parasit demult), vulcanul este si
necesitatea pe care o resimte violent Hannes de a se reconstrui din toate
punctele de vedere.
Mi-a placut de
asemenea constructia simpla si eleganta a mizanscenei si mai ales sobrietatea
abordarii si lipsa infloriturilor de orice fel, optiune care va tine acest
filmulet de debut pentru un tanar cineast departe de programele salilor de
cinema obisnuite.
Aici
un interviu cu realizatorul bucuros de primirea filmului sau la Cannes, unde
acesta a avut premiera.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu