Cine a vazut “A Tale of Two Sisters” (2003)
sau “A Bittersweet Life” (2006)
va intelege apetitul pentru bizarul violent cultivat de cineastul coreean Kim
Jee-woon in “I Saw the Devil”
(2010).
Filmul propune o lunga
si sangeroasa confruntare intre ucigasul in serie & psihopat Kyung-chul si
agentul secret Soo-hyun, o poveste de razbunare care lasa in urma nenumarate
victime si confunda in mai multe randuri monstrul cu eroul pozitiv. In cazul
acesta, pare sa spuna filmul, oare mai exista erou pozitiv? Dincolo de excesul
de scene gore si de violenta dezlantuita care propune pelicula unei audiente
destul de restranse care l-a vazut deja pe Choi Min-sik in “Oldboy”, iar pe Lee Byung-hung
in “The Good, the Bad and the
Weird”, exista si subiectul mult mai pasionant al meditatiei asupra raului
contagios care poate transforma razbunarea in ceva mult mai ambiguu decat proiectia
ei ideologica in cinema.
Filmul
se deschide cu o secventa foarte dura in care Kyung-chul, criminal in serie cu cazier solid, pentru
moment aflat in libertate, rapeste si
ucide cu bestialitate o tanara. Femeia se dovedeste a fi fiica fostului
sef al politiei locale si logodnica lui Soo-hyun,
agent secret. Descoperirea identitatii criminalului nu este o problema pentru
acesta, nici macar prinderea lui, ci dorinta lui Soo-hyun de a-l face pe ucigas
sa plateasca prin suferinta crima savarsita. Filmul se transforma intr-un
foarte sangeros joc de-a pisica si soarecele intre victima si tortionar in care
rolurile se inverseaza pe parcurs. Raul este lichidat pana la urma dar cu cate
alte victime colaterale si mai ales cu cat de putin succes, cu cat Kyung-chul este genul de creatura animata numai
de dorinta turbata de a trai, inatacabil pentru ca nu poate fi privat de nimic.
Am gasit interesanta
aceasta perspectiva cu iz budist ale ilustrarii gore a unei fabule morale
precum l’arroseur arrosé.
 |
| Sursa: official site |
Intr-un interviu,
cineastul vorbeste despre intentia filmului sau (“filmul nu priveste atat tristetea
disparitiei cuiva drag, cat tortura pe care o cauzeaza aceasta celor ramasi in
viata”) si despre narcisismul ideii de
razbunare. Ideea de a intoarce pe dos
scenaristic vorbind conventia lui ochi-pentru-ochi ca subiect cu happy end in
cinema (in realitate razbunarea nu este niciodata deplina pentru Soo-hyun,
datorita clivajului profund dintre brutalitatea ca sursa de placere si cea a
victimei care doreste astfel sa decompenseze emotional frustrarea pierderii) face din “I Saw the Devil” un film cu puternic
mesaj moral. Din fericire cineastul a
ales sa nu-si puna prea multe intrebari privitoare la conditionarea de serial
killer a eroului negativ (ceea ce deosebeste pelicula de un produs occidental
pe aceeasi tema) si foloseste un umor negru si sec tipic filmelor de actiune
coreene care puncteaza secventele cele mai tensionate.
Ceea ce poate fi
perturbant in aceasta acumulare de crime, brutalitati, scene de canibalism si
rapiri este faptul ca cineastul isi
planteaza filmul intr-o lume bolnava, excesiva, dar tare similara cu cea reala,
in care psihopatii sunt pretutindeni.
Ochiul occidental este obisnuit cu un singur exemplar dubios care trebuie
eliminat si este in final, “I Saw the Devil” pare a spune ca universul este
infectat de sociopati si devianti. Vezi secventa cu “amicul” canibal atat de
similara cu plotul lui “The Chaser” (numai
ca aici comicul foarte negru ridica miza si transforma casa ocupata abuziv de
un nebun intr-o crescatorie de tinere femei destinate sa fie ciopartite si
ingurgitate in festinuri pantagruelice). Vezi secventa descoperirii capului
primei victime, cu isteria care guverneaza intreaga multime adunata pe malul
raului. In acelasi fel este colorata si politia, gardian de drept al ordinii
publice, care gestioneaza acest haos generalizat printr-o ineficacitate care
aduce cu “The Chaser”.
Concluzia cronicarului
este cum nu se poate mai concludenta:
It’s melodrama taken up to opera taken up to hyper-opera until you’re simply in “fucked-up Korean crime film” territory.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu