La cei 66 de ani pe care nu-i arata, Mija este pentru
majoritatea celor care o intalnesc sau o cunosc o prezenta putin bizara: un
zambet cuceritor inca, o anumita eleganta,
monologuri cuceritoare si cam incoerente. Cateva minciuni spuse cu
seninatate nu reusesc sa acopere situatia deloc roza: precaritatea financiara,
o familie cvasi inexistenta, un apartament mic dintr-un cartier periferic. De
cateva ori pe saptamana Mija ingrijeste un batran handicapat, in restul
timpului ea se ocupa cu o atentie uneori sufocanta de adolescentul ei de nepot,
pe care mama lui naturala il neglijeaza. Ce face insa Mija in fata unor
amenintari care apar dintr-o data in viata ei, precum maladia Alzheimer in faza
incipienta si o urata afacere cu un viol colectiv la care si nepotul ia parte
si care se sfarseste cu sinuciderea victimei? Se inscrie la un curs de poezie,
incearca sa vorbeasca unui copac, discuta vesela cu mama victimei despre
caisele prea coapte. Sa nu ma intelegeti gresit, Mija nu este inconstienta, scenariul
alege insa sa trateze cele doua surse puternice de tensiune dramatica (boala si
dilema morala) atlfel decat ne-am fi asteptat.
“Shi/Poetry”
este un subtil manual de deconditionare a spectatorului de cinema de la standardele
narative cinematografice. In universul lui Lee Chang-Dong, mama fetei
violate nu cauta razbunare si nici nu-si aprostrofeaza conlocutorii cu
amaraciune si vorbe grele. Reactiile Mijei sunt datorate mai degraba unor
secrete impulsiuni care o conecteaza cu universul invizibil (al poeziei) si
inaudibil (ascultarea copacului, a apei care curge, a fructelor cazute din pom)
decat reactiei asteptate la oroarea realitatii. De unde si siajul de bizarerie
pe care femeia o lasa in urma sa pe unde ar trece. Aceasta plasare in indefinit
a personajelor feminine le aloca acestora, chiar si dupa disparitia fizica, ca spatiu
locuibil un soi de limb melancolic dar
niciodata uitarea. Iata ceea ce ar putea explica finalul: Mija dispare pur si
simplu, vocea ei incepe sa citeasca poemul dedicat lui Agnes, apoi vocea
tinerei Hee-jin se suprapune pe a sa, fata isi ritmeaza singura povestea
sinuciderii in timp ce camera fixeaza curentul raului.
Un alt capitol din manualul de deconditionare ar fi lipsa
propozitiilor logice “daca x atunci y” in selectarea si descrierea actiunilor
personajelor, dupa cum bine observa cronicarul
atunci cand vorbeste despre “libertate narativa” asumata de cineastul-scenarist.
Nu exista nicio conexiune logica intre inscrierea la cursul de poezie clasica
si consultatia in urma careia Mija afla ce inseamna Alzheimer (a inceput deja
sa uite substantivele, dar in viitor va veni si randul verbelor; or verbele
sunt cele mai importante, dupa cum remarca intelepteste Mija). Nu exista alei
logice deja trasate intre aceste actiuni, insa scenariul nu le interzice. Spectatorul
poate sau nu poate face conexiunile care ii par mai convenabile. Astfel as
interpreta afirmatia unui alt cronicar pentru care avem de-a face cu un “film
construit ca o dantela”. Aceasta din urma, se stie, este o succesiune de noduri
intre care se pot sau nu tese mai multe tipuri de legaturi, astfel incat un
simplu exercitiu de imaginatie poate suprapune in produsul finit multe alte
modele potentiale.
Un alt capitolul in acest manual de deconditionare este
definitia conceptului de “shi/poezie”, mult mai bogat decat complicatele
asociatii florale si translatari lexicale intre chineza si coreeana pe care le
ofera cercul de poezie frecventat de Mija. In categoria “poezie” intra toate
actiunile care oculteaza “uratenia” relationarii sociale la care femeia este
constransa sa ia parte (intalnirile cu parintii elevilor violatori pentru
stabilirea unui aranjament financiar cu mama victimei, iresponsibilitatea lui Wook
si a mamei sale, impolitetea vecinilor si echivocul grosier al politistului
poet), dar pe care nu le accepta (“Sange… o floare rosie ca sangele” scrie ea
in carnetelul “de poezie” dupa ce paraseste fara un cuvant intalnirea cu
parintii). (Anti) poezie este seriozitatea cu care Mija aplica à la lettre sfaturile profesorului de
lirica clasica, in conditiile in care este evident ca acest curs se bazeaza pe
metafore. (Aproape) poezie este si lunga defilare de marturii “fericite” ale elevilor de
la clasa de poezie in contraparte cu injonctiunea aproape ironica a profesorului
“pentru a scrie poezie trebuie sa stiti
sa priviti”. Poezie (si ironie) sunt si momentele de interactiune cu natura (ploaia
isi scrie singura poemul cu picaturi mari pe carnetul “de poezie” aflat in prim
plan, privirea vecinei care dintr-o data se ridica si fixeaza frunzele
copacului in care altadata Mija cauta inspiratie lirica).
O nota
de subsol in manualul acesta despre care tot vorbesc priveste felul in care
se insinueaza in poveste un personaj absent altfel decat prin tehnici de
resuscitare facila precum vocea din off care-si spune povestea vietii si
eventual a mortii, flashback-uri in slo mo cu o pseudo camera subiectiva
etc. Hee-jin este practic resuscitata de actiunile si de poezia Mijei.
Poate parea ciudat ca dantelaria asentimentala si
conceptuala (Poate fi maladia asimilata cu travaliul poetic de esentializare a
limbajului? Poate fi uitarea o poarta spre un nou stadiu al constiintei si nu o
panta a declinului personal?) din “Shi/Poetry” sa semene intr-atata
cu melodrama lui Bong Joon-ho,“Madeo/Mother”
care numai poetica nu este. Ambele eroine cultiva un soi de orbire selectiva
care le blocheaza angoasele si culpabilitatile. Ambele reactii la existenta unei
traume pot fi
povesti (a)morale pe tema “homo homini…. “ (Mija si elanul ei romantic
ieftin va face ceea ce moralmente este corect dar va refuza sa mearga pana la
capat cu instrospectia morala, mama anonima va
avea o reactie similara pentru a-si proteja ratiunea de a fi).
Un
observator mai atent si mai rabdator ar putea duce mai departe analiza si
interpreta ideologic perspectiva naturii asa cum este ea cultivata in ambele
pelicule.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu