Din
inertie urmaresc zilnic in pauzele dintre proiectii ce se mai publica prin AperiTIFF rareori ajung sa-i
parcurg toate paginile. Formula, nitel cam prafuita la ora actuala, este cred
necesara publicului neavertizat, care nu vine pregatit cu notite si cronici
selectate pentru proiectiile din program. In ceea ce ma priveste, rareori m-am
lasat impresionata de minicronicile, interviurile si articolele despre ce se
mai intampla in TIFFland, pana astazi cand am dat cu nasul de articolul lui Jay
Weissberg despre proiectia filmului lui Béla Tarr “A torinói ló /The
Turin Horse“. Il puteti gasi aici.
Il puteti lega de dezbaterea
de acum cateva zile pe tema filmului descarcat de pe internet, gratis sau nu.
Intotdeauna mi-a facut placere sa-i citesc
cronicile lui Jay Weissberg. Imi place tonul lui calm, adecvat, respectuos cu
care ia in discutie cutare sau cutare film sau cineast. Aici insa este vorba de
altceva. Filmul lui Tarr (pe care eu oricum l-am trecut pe lista pierderilor
inerente la festival) este mai degraba un pretext, argument fantastic pe tema
“de ce trebuie vazute filmele la cinema”. Sala de cinema este ocazia unui soi
de happening (el il numeste “sense of wonder coupled with deep
satisfaction”) in care totul (sunetul, surround sau ba, intunericul salii,
imaginea proiectata pe ecran pornind de la rola de celuloid a peliculei,
colegii de scaun, chiar daca acestia se ridica la un moment dat si pleaca) concorda
pentru a ocaziona o perspectiva aparte a filmului, perspectiva pe care
vizionarea pe DVD sau direct pe internet nu o fac posibila.
Aceasta pledoarie a lui Jay Weissberg penru filmul vazut acolo unde ii este locul si
pentru cinematograful nesofisticat in care oricum sunetului vantului si textura
filmului vor iesi la iveala chiar daca sistemul Dolby nu este pus la punct
mi-au incalzit ziua si mi-au grabit intrarea la prima proiectie a zilei, “Adem/ Oxygen” filmul
cineastului Hans van Nuffel. Dar despre acesta, o alta poveste…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu