Jurnal de TIFF ziua 2 (5): "Las marimbas del infierno/ Marimbas from Hell" - Julio Hernandez Cordon

“Las Marimbas del infierno/ Marimbas from Hell” (2010) este unul dintre cele mai ciudate experimente cu aspect documentar pe care le-am vazut la TIFF, amestec subtil si neasteptat de fictiune si poveste adevarata. Filmul este o uluitoare defilare de loseri guatemalezi iubitori de muzica atat de incrancenati, chit ca dorm pe cartoane si nu au bani nici de-o bere. In extenso, “Marimbas del infierno” poate fi vazut ca o descriere minimala a culturii guatemaleze underground, departe de meliorismul folcloric “autentic” servit turistilor straini.

Pasionati de muzica pana la nebunie, don Alfonso si Blacko ajung cum necum sa colaboreze la cel mai uluitor proiect cu putinta: (very) black metal & marimba. Trebuie inclus aici si Chiquilin, soi de copil de barrio care traieste de azi pe maine din furtisaguri ori aranjamente dubioase si ale carui principale trasaturi de caracter in afacerea aceasta sunt entuziasmul si perseverenta neobosite.

Imi dau seama ca ar fi trebuit sa incep cu o nota explicativa privitoare la marimba: seamana cu un xilofon, are marimea unei cutii dreptunghiulare pe patru picioare si figureaza in dictionar ca instrument traditional in Guatemala si nordul Mexicului. Pentru don Alfonso insa, marimba este o frumusete din lemn lacuit in varsta de numai 20 de ani careia ii poti sacrifica viata de familie, locuinta, slujba si linistea sufleteasca , dupa cum povesteste camerei de filmat printre suspine insusi eroul. Un gang mafiot si o sumbra poveste legata de o taxa de protectie il fac pe Alfonso sa-si faca succesiv aparitia in varii momente ale filmului impingand cu chiu cu vai instrumentul prin gropile strazii. Omul nostru traieste in “prezentul filmului” in clandestinitate si din te miri ce, asta pentru ca  angajamentele temporare cu hotelurile pentru turisti din Guatemala City au devenit din ce in ce mai rare; muzica populara nu mai este la moda.

Don Alfonso (Vinetas, palabras y fotogramas)

Mai mult tras si impins de Chiquilin, marimbistul lui Julio Hernandez Cordon il intalneste pe Blacko. In ceea ce-l priveste pe acesta din urma, medic de formatie de felul lui, existenta sa de de pionier al black & heavy metal-ului guatemalez nu este nici ea prea fericita. In primul rand pacientii se uita urat la un medic cu plete si barba, in al doilea rand, stilul acesta de muzica se practica in varianta de amatori in cluburi amarate de subsol si nu se poate spune ca aduce bani. Blacko, ex satanist ex evanghelist, intrat prin forta lucrurilor intr-o secta de evrei ortodocsi (gluma cu cititul Torei in versiune fonetica in lipsa cunostintelor de ebraica este buna) si-a pierdut de mult fanii cei mai fideli.

El Blacko (Vinetas, palabras y fotogramas)

Evident, bizarul proiect care-i uneste pe cei doi muzicieni, “Marimbas del infierno” este destinat unui rasunator esec, desi cativa alti entuziasti nebuni (artisti media, pictori, decoratori) se implica in dezvoltarea sa. “Personajele“ cineastului Julio Hernandez Cordon fac dovada de-un umor nebun, in ciuda existentei precare si stresante. Imi place genul acesta de descriptie facuta cu imaginatie si simplitate care nu are cum sa nu-ti lase pana la urma o senzatie de prospetime tonica. Camera este suficient de rabdatoare cu peretii scorojiti, cu lumina slaba de pe coridoarele maghernitelor unde se desfasoara repetitiile, cu tacerile lui don Alfonso si cu rabdarea ingereasca a lui Blacko.

*****

As fi vrut sa inchei prezenta mini cronica (filmul a avut oricum deja parte de doua proiectii in festival, cu public putin) daca n-as fi simtit nevoia sa-mi explic mie in primul rand curiosul stil narativ al lui Julio Hernandez Cordon. Filmul incepe asadar cu don Alfonso jeluindu-se in fata camerei de filmat, ulterior pe ecranul devenit negru regizorul insereaza o nota din care reiese ca acest film este pregatit de cativa ani, ca abia acum Alfonso a ales sa vorbeasca despre santajul si extorcarea la care este supus, nemaiavand nimic de pierdut. Ulterior, Alfonso nu face decat sa iasa si sa intre in cadru impingand cu greu instrumentul preferat. Urmeaza intriganta secventa de pe terenul de fotbal, Alfonso chinuindu-se sa traga&impinga marimba, din afara cadrului un necunoscut vine, il ameninta si cei doi se iau la bataie, aparent este vorba de povestea din trecut cand Alfonso a fost fortat de imprejurari sa abandoneze viata normala. Iata un pasaj in care trecutul este introdus fara preaviz in “prezentul” pe care cineastul il identifica a fi “pe bune”. Or pasajul este jucat, iti pui deci intrebarea daca documentarul nu este cumva un film de fictiune cu pretentii hiperrealiste.

Acelasi lucru se intampla cu Blacko: spectatorul abia a facut cunostinta cu acesta cand este inserata o secventa cu niste femei nervoase care intreaba unde este doctorul Guttierez pentru ca ele nu au chef sa fie tratate de pletosul ala. O voce din off le explica femeilor ca doctorul lor preferat este in concediu si ca doctorul pletos ii tine locul. Iata doua exemple pentru felul in care trecutul este intotdeauna prezent in “Las marimbas del infierno” si cum spectatorul atent incepe sa aiba atatea indoieli incat se apuca sa caute pe internet fisa tehnica a filmului ca sa vada daca e documentar de-adevaratelea sau nu.

Tot scotocind, am gasit aici o informatie care m-a intrigat: se pare ca montajul filmului a fost facut pornind de la bucati de film fara nicio legatura unul cu altul si pe care monteurul le primea de la realizatorul aflat in Guatemala City. Iata un lucru perturbant pentru spectatorul indragostit de capitalul de "adevar" pe care il detine prin definitie documentarul ca gen cinematografic: sa fie oare posibil ca cele trei personaje sa nu se fi intalnit decat gratie tehnicilor de montaj ale lui Lenz Claure?

Inchei cu o idee care mi-a venit scriind aceste randuri :daca ar fi sa inventez un tagline pentru acest documentar minimalist, ar fi “fusion fantezie cu trash, marimba si multa multa apa rece”.

Aici un curios interviu cu cineastul  pentru cei curiosi.