Jurnal de TIFF ziua 5 (2): "Jiro dreams of Sushi"- de David Gelb

Iata un mic documentar fara pretentii pe care amatorii de film de autor il vor incadra la categoria “placeri vinovate” pentru ca prea seamana cu paginile glasate ale revistelor sic. Are aer de emisiune teve, dar este interesant. “Jiro dreams of sushi” vorbeste despre un star venerat de atat de putina lume, incat te umfla rasul. La fel, te umfla rasul cand citesti motivatia care l-a impins pe cineastul David Gelb sa faca acest film. Amatorii de film documentar vor deplange poate futilitatea subiectului (e aproape indecent sa vorbesti despre un bar de sushi care produce doar unicate, despre filosofia consumarii unui sushi proaspat, facut la botul calului) sau il vor clasa la categoria ”cochetarii de vacanta”.

Sursa: TwitchFilms

Filmul este intr-adevar o calatorie oarecum festiva prin viata si mai ales munca  maestrului Jiro Ono, care la cei 85 de ani ai sai inca gestioneaza unul dintre cele mai cunoscute si exigente restaurante de sushi din Tokyo. Titlul spune tot, existenta lui Jiro este legata aproape in totalitate de obiectul muncii sale, de la prepararea laborioasa la vinderea sa intr-un spatiu care, desi nu se preteaza, se afla pe lista scurta a celor mai bune restaurante de gen din lume.

Cum totul se reduce in cazul lui Jiro la sushi, la fel se intampla cu familia (cei doi fii sunt pomeniti mai ales in calitate de succesori in meserie), cu prietenii si colaboratorii sai. Variantele finite de sushi sunt intotdeauna surprinse in prim plan, in aranjamente cat mai simple care se le puna in evidenta. Si aceste prim planuri sunt atat de frecvente, incat  cronicarul nu se poate abtine sa nu vada in asta o fetisizare a mancarii. Principalele sale atuuri sunt combinatorica ingredientelor dealtfel putine si simple (de unde si pretul exorbitant de care nimeni nu se plange) si perfectionismul. Date fiind referintele privitoare la succesul american al sushi-ului, il suspectez pe cineast de niscai naivitati exotice. 

Sursa: TribecaFilm

Acelasi lucru reiese din montajul elaborat care pune cap la cap mini confesiunile colaboratorilor lui Jiro (furnizori, subordonati, un critic-gastronom in delir) intru lauda acestuia. In mod curios, aceasta lume este exclusiv masculina. Se pare ca Jiro insusi nu a dorit ca filmul sa cuprinda secvente filmate cu sotia sau cu ajutoarele feminine din restaurant. Referinta repetitiva la “shokunin” este cumva explicatia acestui superlativ general pe care-l primeste constant Jiro; workaholismul acestuia este consecinta directa a dorintei constante a artizanului de a-si imbunatati calitatea muncii.  Care munca este aratata aici in special in slow motion, autorul dorind probabil sa emfatizeze lectura artistica a unei munci dealtfel foarte rutinante.

Sursa: TribecaFilm

Filozofia lui Jiro este uimitor de simpla: trebuie sa alegi o meserie care sa-ti placa, trebuie sa-ti iubesti atat de mult meseria incat sa te concentrezi numai pe ea, ca atare lumea se va restrange atat de tare incat angoasa existentei se resoarbe miraculos. Montajul devine iterativ cand, pentru a vorbi despre shokunin, multiplica prim planurile cu sushi deja preparati sau aflati in stadiul preliminar. Ceea ce esre perfect coerent cu ratiunea de a trai a lui Jiro. Tot in legatura cu sushi este prezentat si Yoshikazu, fiul cel mai mare desi acesta probabil nu viseaza atat de des la sushi precum tatal sau (undeva barbatul isi manifesta timid pasiunea pentru masinile de curse si pentru zbor). Probabil aici filmul se arata mai interesant, atunci cand exploateaza relatia parentala: pe de o parte mostenirea pe care vrand nevrand Yoshikazu este obligat sa o sustina (“chiar daca face sushi de doua ori mai buni decat tatal sau, va fi privit ca un egal al acestuia cel mult“), pe de alta parte putinele elemente din biografia lui Jiro insusi (o familie inexistenta, o viata obsedata de munca inceputa la 9 ani).

Crezul gastronomului Jiro se exprima in dictoane care pot fi cu usurinta extrapolate o orice forma de creatie (si pe care le suspectez de slefuire indelungata).Teribil de artistica insa mi s-a parut mult mai onesta declaratie de dragoste pe care Jiro i-o aduce in fata camerei de filmat lui Joël Robuchon, alta stea gastronomica mondiala, caruia ii invidiaza perfectiunea descriptiva si creativa a palatului.

Desi mi-a facut  placere sa vad acest “documentar delectabil”, am privit cu relativa retinere cultul sushi-ului handmade ca exponent al traditiei celei mai adevarate (e scump, e mereu proaspat, este classy, estetic vorbind da bine pe o tejghea de lemn si intr-o farfurie goala, poate deveni chintesenta cautarii artistice a unui gastronom atat de exigent precum Jiro). As fi preferat o perspectiva un picut mai putin apologetica si un ochi mai putin dedulcit la variantele americanizate de California sushi.

Aici un foarte interesant comentariu a ceea ce a insemnat conceptia de sound design pentru acest film.