Iata un mic documentar fara pretentii pe care amatorii de
film de autor il vor incadra la categoria “placeri vinovate” pentru ca prea
seamana cu paginile glasate ale revistelor sic. Are aer de emisiune teve, dar
este interesant. “Jiro dreams of sushi”
vorbeste despre un star venerat de atat de putina lume, incat te umfla rasul.
La fel, te umfla rasul cand citesti motivatia
care l-a impins pe cineastul David
Gelb sa faca acest film. Amatorii de film documentar vor deplange poate
futilitatea subiectului (e aproape indecent sa vorbesti despre un bar de sushi care
produce doar unicate, despre filosofia consumarii unui sushi proaspat, facut la
botul calului) sau il vor clasa la categoria ”cochetarii de vacanta”.
Filmul este intr-adevar o calatorie oarecum festiva prin
viata si mai ales munca maestrului Jiro
Ono, care la cei 85 de ani ai sai inca gestioneaza unul dintre cele mai
cunoscute si exigente restaurante de sushi din Tokyo. Titlul spune tot, existenta lui Jiro
este legata aproape in totalitate de obiectul muncii sale, de la prepararea
laborioasa la vinderea sa intr-un spatiu care, desi nu se preteaza, se afla pe
lista scurta a celor mai bune restaurante de gen din lume.
Cum totul se reduce in cazul lui Jiro la sushi, la fel se
intampla cu familia (cei doi fii sunt pomeniti mai ales in calitate de
succesori in meserie), cu prietenii si colaboratorii sai. Variantele finite de
sushi sunt intotdeauna surprinse in prim plan, in aranjamente cat mai simple
care se le puna in evidenta. Si aceste prim planuri sunt atat de frecvente,
incat cronicarul
nu se poate abtine sa nu vada in asta o fetisizare a mancarii. Principalele
sale atuuri sunt combinatorica ingredientelor dealtfel putine si simple (de
unde si pretul exorbitant de care nimeni nu se plange) si perfectionismul. Date
fiind referintele privitoare la succesul american al sushi-ului, il suspectez
pe cineast de niscai naivitati exotice.
Sursa: TribecaFilm |
Acelasi lucru reiese din montajul elaborat care pune cap la
cap mini confesiunile colaboratorilor lui Jiro (furnizori, subordonati, un
critic-gastronom in delir) intru lauda acestuia. In mod curios, aceasta lume
este exclusiv masculina. Se pare ca Jiro insusi nu a dorit ca filmul sa
cuprinda secvente filmate cu sotia sau cu ajutoarele feminine din restaurant. Referinta
repetitiva la “shokunin” este cumva explicatia acestui superlativ general pe
care-l primeste constant Jiro; workaholismul acestuia este consecinta directa a
dorintei constante a artizanului de a-si imbunatati calitatea muncii. Care munca este aratata aici in special in slow motion, autorul dorind probabil sa
emfatizeze lectura artistica a unei munci dealtfel foarte rutinante.
Sursa: TribecaFilm |
Filozofia lui Jiro este uimitor de simpla: trebuie sa alegi
o meserie care sa-ti placa, trebuie sa-ti iubesti atat de mult meseria incat sa
te concentrezi numai pe ea, ca atare lumea se va restrange atat de tare incat
angoasa existentei se resoarbe miraculos. Montajul devine iterativ cand, pentru
a vorbi despre shokunin, multiplica prim planurile cu sushi deja preparati sau
aflati in stadiul preliminar. Ceea ce esre perfect coerent cu ratiunea de a
trai a lui Jiro. Tot in legatura cu sushi este prezentat si Yoshikazu, fiul cel
mai mare desi acesta probabil nu viseaza atat de des la sushi precum tatal sau
(undeva barbatul isi manifesta timid pasiunea pentru masinile de curse si
pentru zbor). Probabil aici filmul se arata mai interesant, atunci cand exploateaza
relatia parentala: pe de o parte mostenirea pe care vrand nevrand Yoshikazu
este obligat sa o sustina (“chiar daca face sushi de doua ori mai buni decat
tatal sau, va fi privit ca un egal al acestuia cel mult“), pe de alta parte
putinele elemente din biografia lui Jiro insusi (o familie inexistenta, o viata
obsedata de munca inceputa la 9 ani).
Crezul gastronomului Jiro se exprima in dictoane care pot fi
cu usurinta extrapolate o orice forma de creatie (si pe care le suspectez de
slefuire indelungata).Teribil de artistica insa mi s-a parut mult mai onesta
declaratie de dragoste pe care Jiro i-o aduce in fata camerei de filmat lui Joël
Robuchon, alta stea gastronomica mondiala, caruia ii invidiaza perfectiunea
descriptiva si creativa a palatului.
Desi mi-a facut placere sa vad acest “documentar delectabil”,
am privit cu relativa retinere cultul sushi-ului handmade ca exponent al traditiei celei mai adevarate (e scump, e
mereu proaspat, este classy, estetic vorbind da bine pe o tejghea de lemn si
intr-o farfurie goala, poate deveni chintesenta cautarii artistice a unui
gastronom atat de exigent precum Jiro). As fi preferat o perspectiva un picut
mai putin apologetica si un ochi mai putin dedulcit la variantele americanizate
de California
sushi.
Aici
un foarte interesant comentariu a ceea ce a insemnat conceptia de sound design pentru acest film.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu