Ca si “Eldfjall/Volcano” despre care
vorbeam ceva mai devreme, “Kóngavegur/King’s
Road” tot din Islanda vine, insa cu greu se pot gasi doua filme mai diferite ca
acestea doua. Pe cat de tacut este unul pe atat de guraliv este celalalt.
“Kóngavegur” mi-a amintit instantaneu de TIFF-ul de
acum doi ani, cand descopeream pentru prima data filonul filmelor nordice
cu tenta comic-pitoresca, cu ocazia proiectiei “Skrapp út/Back Soon” de Solveig
Anspach.
 |
| Sursa: IcelandicMusic |
Ca tot vorbeam de
pitoresc, “Kóngavegur” trateaza pe teme
similare cu relativ acelasi rezultat: conflicte spumoase si usurele,
confruntari in replici spirituale, umor sec, o toleranta proclamata neincetat
sus si tare pentru homosexuali, ciudati si fumatori de ierburi exotice. La care
se adauga glumite pe tema folcloricelor cusururi ale localnicilor (zgarcenia
lui BB, apetitul pentru farniente, bautura si femei al lui Onni, firea
certareata a femeilor tinere si sfatosenia criptica a femeilor in varsta samd).
Pentru a pune pe roate acest arsenal, regizoarea Valdis Oskarsdóttir care
semneaza si scenariul improvizeaza o poveste care campeaza de la inceput pana
la sfarsit intr-un parc de caravane. Situat intr-un soi de neant islandez in
care toata lumea se face ca traieste, parcul acesta este plin de tot felul de freaks de coloratura. Spectatorul are
ocazia sa faca cunostinta cu familia lui Júnior, adica tata, noua sotie a
acestuia, fratele mai mic si bunica familiei insotita mereu de o foca moarta si
impaiata care poate servi de carnet de economii. Alaturi de acestia un cuplu
certaret care urmeaza sa aiba un copil, un alt cuplu de punkeri-raisonneuri,
inraiti fumatori de iarba, un duo fratern si imatur. BB, paznicul intregului
parc vegheaza cu violenta la pastrarea ordinii si disciplinei in tara in care
ai nevoie de un permis pana sa si scoti nasul afara. Subiectul unic al acestui
film este familia in toate stadiile sale: sparta in mii farame, disfunctionala,
lipsita de comunicare, imposibila pentru ca aparent homosexuala, etc.
In ciuda coloraturii
intense, tipologiile propuse sunt mai mult decat rudimentare si pe alocuri fanteziste.
Personajele interactioneaza exclusiv prin limbaj, adica se cearta, se
confeseaza, se impaca, se ghicesc, isi fac reprosuri; practic nimeni nu se
misca din posturile deja ocupate, fiii ramanand fii iar tatii si mamele,
parinti. Nu lipsesc nici loviturile de teatru (artificiale, precum intoarcerea
mamei Asta acasa) menite sa faca putin curent pe scena: scenariul pare sa-si
spuna ca, cu cat aduna mai multe caractere laolalta, cu atat mai mult va lasa
impresia de miscare.
M-am gandit imediat la ce succes ar putea avea verbozitatea
acestui scenariu pe scena unui teatru unde cred ca “Kóngavegur” ar face o
figura onorabila.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu