joi, 9 iunie 2011

Jurnal de TIFF ziua 7 (2) : "Kóngavegur / King’s Road"- de Valdis Oskarsdóttir


Ca si “Eldfjall/Volcano” despre care vorbeam ceva mai devreme, “Kóngavegur/King’s Road” tot din Islanda vine, insa cu greu se pot gasi doua filme mai diferite ca acestea doua. Pe cat de tacut este unul pe atat de guraliv este celalalt. “Kóngavegur” mi-a amintit instantaneu de TIFF-ul de acum doi ani, cand descopeream pentru prima data filonul filmelor nordice cu tenta comic-pitoresca, cu ocazia proiectiei “Skrapp út/Back Soon” de Solveig Anspach. 

Sursa: IcelandicMusic

Ca tot vorbeam de pitoresc, “Kóngavegur” trateaza  pe teme similare cu relativ acelasi rezultat: conflicte spumoase si usurele, confruntari in replici spirituale, umor sec, o toleranta proclamata neincetat sus si tare pentru homosexuali, ciudati si fumatori de ierburi exotice. La care se adauga glumite pe tema folcloricelor cusururi ale localnicilor (zgarcenia lui BB, apetitul pentru farniente, bautura si femei al lui Onni, firea certareata a femeilor tinere si sfatosenia criptica a femeilor in varsta samd). Pentru a pune pe roate acest arsenal, regizoarea Valdis Oskarsdóttir care semneaza si scenariul improvizeaza o poveste care campeaza de la inceput pana la sfarsit intr-un parc de caravane. Situat intr-un soi de neant islandez in care toata lumea se face ca traieste, parcul acesta este plin de tot felul de freaks de coloratura. Spectatorul are ocazia sa faca cunostinta cu familia lui Júnior, adica tata, noua sotie a acestuia, fratele mai mic si bunica familiei insotita mereu de o foca moarta si impaiata care poate servi de carnet de economii. Alaturi de acestia un cuplu certaret care urmeaza sa aiba un copil, un alt cuplu de  punkeri-raisonneuri, inraiti fumatori de iarba, un duo fratern si imatur. BB, paznicul intregului parc vegheaza cu violenta la pastrarea ordinii si disciplinei in tara in care ai nevoie de un permis pana sa si scoti nasul afara. Subiectul unic al acestui film este familia in toate stadiile sale: sparta in mii farame, disfunctionala, lipsita de comunicare, imposibila pentru ca aparent homosexuala, etc.


In ciuda coloraturii intense, tipologiile propuse sunt mai mult decat rudimentare si pe alocuri fanteziste. Personajele interactioneaza exclusiv prin limbaj, adica se cearta, se confeseaza, se impaca, se ghicesc, isi fac reprosuri; practic nimeni nu se misca din posturile deja ocupate, fiii ramanand fii iar tatii si mamele, parinti. Nu lipsesc nici loviturile de teatru (artificiale, precum intoarcerea mamei Asta acasa) menite sa faca putin curent pe scena: scenariul pare sa-si spuna ca, cu cat aduna mai multe caractere laolalta, cu atat mai mult va lasa impresia de miscare.

M-am gandit imediat la ce succes ar putea avea verbozitatea acestui scenariu pe scena unui teatru unde cred ca “Kóngavegur” ar face o figura onorabila.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu