Jurnal de TIFF ziua 1 (2): Cold Weather

Data fiind importanta pe care o au “descrierile de natura“ in Cold Weather, filmul lui Aaron Katz poate fi considerat, intre altele ca un soi de mini portret in tonuri ploioase al orasului Portland, unul dintre tablourile acelea care isi asuma si promoveaza  minimalismul de rangul doi. “Cold Weather” este un soi de varieteu pe tema mai putin spectaculoasa a prieteniei dintre frate si sora, a existentei voit anodine.

Sursa: CoffeeCoffeeAndMoreCoffee

Personajele lui Aaron Katz se misca fara incetare in acest spatiu larg si aproape pustiu filmat de la o distanta atat de mare incat chiar sunt neimportante in raport cu vastitatea noroasa a universului. Doug si-a abandonat studiile de criminalistica si s-a intors acasa, in Portland, unde lucreaza la o fabrica de gheata si locuieste cu sora sa Gail. Pe aceasta viata comuna in care cei doi frati se tatoneaza si isi redescopera tacerile, reticentele si tandretea se grefeaza o poveste cvasi politista in buna traditie a lui Conan Doyle in care o femeie si o valiza apar si dispar (posibila referire la spioni godardieni si la mistere rivette-iene?)

Micimea asumata a existentelor lui Doug, Rachel, Gail si Raul transforma aceasta lume a filmului intr-un soi de prisma aburita care ar putea reda foarte bine realitatea sau ceva similar cu aceasta, puseul detectivist al lui Doug ar putea foarte bine trece ca vis  pe care acesta il are in timp ce doarme pe canapea sambata seara. Mi-a venit imediat in minte comparatia cu un parbriz aburit prin care iti inchipui poate ca vezi lucruri care pot fi foarte diferite de fapt.

Filmul face parte din peliculele acelea indie, filmate in cateva saptamani cu un buget minimal, linistite si un pic somnoroase si care plac atat de mult in festivaluri precum Sundance. Doug, personajul principal prefera atitudinea ambigua a lui “poatecada poatecanu”, Gail este la fel de ezitanta si de discreta in ceea ce o priveste, iar Rachel, o fata ciudata pe care se pare ca Doug nu a cunoscut-o deloc foarte bine.

Sursa: strongmanshadow

Imi plac filmele acestea in care liniile de dialog fac parte impreuna cu soundtrack-ul din zgomotul de fundal, imi place mood-ul nedefinit in care ploaia nu este nicidecum melancolica, imi place prima secventa (fereastra aburita de ploaie intr-o lumina de dupa amiaza tarzie, apoi in contraplonjeu, un tip inaintand alene printr-o curte interioara goala cu o cutie mare sub brat) care anunta o poveste frumoasa in care lucrurile se misca desi nimic nu se intampla. Cronicarul vorbeste despre o “aversiune - poate chiar de o teama -de poveste“ ca tendinta in filmele mici independente americane in care scenariile se aproprie atat de mult de cotidian incat il aburesc.

O cronica mai cuprinzatoare aici.