Degeaba m-am suparat eu pe Institutul Cervantes care a inghesuit intr-o singura zi cele doua filme ale cineastei Isabel Coixet cu ocazia miniportretului regizoral programat joi 30 octombrie la sala Eforie, ideea a fost foarte buna. Asta pentru ca, timp de sase filme si mai bine cite exista pentru moment in filmografia sa, realizatoarea a preferat sa exploateze aceleasi subiecte, nuantindu-le de la un proiect la altul. Si acest lucru este cum nu se poate mai vizibil daca spectatorul are ocazia sa vada "Cosas que nunca te dije" (1995) si "La vida secreta de las palabras" ("The Secret Life of Words", 2005) unul dupa altul; sare astfel in ochi faptul ca ratarea afectiva, imposibilitatea de a comunica cu celalalt, fie el prieten, partener de viata sau simplu necunoscut, ca teme mereu prezente trec prin ipostaze care mai de care mai delicate: boala, singuratatea cronica, ruptura sentimentala, depresia, regretul, incapacitatea de a intelege rational imensa nedreptate pe care ne-o aduce existenta (ne)fericirii in variatiunile ei din cotidian.
Am sa incerc sa sa explic cam cu ce se poate masura Isabel Coixet trecind in revista povestea unuia dintre cele mai apreciate filme ale sale. A fost odata ca intotdeauna o femeie care descopera intr-o zi ca sufera de o boala incurabila si ca in curind trebuie sa moara. Femeia se apuca cu meticulozitate sa organizeze vietile sotului si copiilor pentru atunci cind ea nu va mai fi. Povestea este adaptata dupa un roman care se termina frumos si romantic: familia afla din timp care sint planurile femeii si toata lumea plinge. In film, secretul femeii ramine intact. Cam aceasta este Isabel Coixet, care dealtfel semneaza, pe linga regia filmelor sale, scenariul (prefera sa-si scrie scenariile in limbi mai putin confortabile decit cea materna) si uneori imaginea (este propriul sau operator). In filmele ei vom intilni totdeauna cotloane ascunse, absente si momente ratate, secrete si confesiuni murmurate atit de incet incit acestea sint inaudibile celorlalti. Personajele au in mare majoritate alura aceea stingace a inadaptatilor pe care timiditatile de tot felul, rusinea, feluritele vini sau pur si simplu ghinionul ii impiedica sa devina melodramatici atunci cind fiecare dintre ele rateaza sansa vietii sale. Scenariile preiau dispozitia aceea amuzanta a cotidianului in care "orice se poate intimpla" si care favorizeaza intilnirile fugitive, coincidentele, incrucisarile si mai ales falsele sperante ("Cosas que nunca te dije"). Alteori, eroii si eroinele lui Coixet se infasoara in multiple straturi protectoare (de vorbarie in exces, de mutism deliberat, de indignare si delasare), iar actiunii nu-i mai ramine decit sa se muleze in interstitiile acestora ("La vida secreta de las palabras").
Reactia pe care o am in fata unor povesti din cotidianul imaginar al unei mari singuratice care este realizatoarea este de incintare: secvente dozate perfect, dialoguri minimale, mistere "mici" de explorat, lipsa unei actiuni de anvergura, a efectelor speciale, a secventelor onirice, a simbolurilor batatoare la ochi, a materialului filmat din simpla bulimie. Operatoarea Isabel Coixet are ochi de artist plastic: o portocala rostogolita pe o podea aflata in penumbra este pur si simplu frumoasa, un parc invaluit in ceata sau marea agitata cu nori negri in fundal pot crea senzatia instantanee de placere.
Un idiom al intimitatii
Personajele lui Isabel Coixet au o trasatura comuna: in intimitate vocile lor suna foarte coerent atunci cind isi deapana si comenteaza povestea, insa, atunci cind ceva le forteaza sa comunice unele cu altele intervine ceva, ca o panica, un vint de nebunie care le face sa capoteze lamentabil. Ann (Lili Taylor in "Cosas que nunca te dije") este anuntata telefonic de catre prietenul aflat in Praga ca relatia lor s-a sfirsit din cauza unei alte femei. Vorbind si scincind la telefon, Ann incepe sa-si ceara scuze, apoi constientizeaza ciudatenia situatiei si exclama cumva in aparte fata de spectator "of doamne, de ce mi-oi cere scuze?" Ulterior, starea de soc o face pe Ann sa inregistreze un fel de confesiune pe niste casete video cu destinatia Praga, cuvintele ii vin usor in ciuda aerului torturat pe care corpul si fata ei il iau si sentimentele se pot explica oarecum, printre bancuri seci cu fructe de mare si consideratiuni despre dragostea ciuma ca la 16 ani. Discursul este atit de sincer incit il face pe Paul sa plinga in casa de peste drum. Atunci insa cind prietenul revine cu un telefon de la Praga pentru a vorbi de o "greseala", Ann promite cu o voce alba care parca nu este a ei, ca da, il va astepta la aeroport si ca nu face nimic, greseli toata lumea face si ca da, ea continua sa-l iubeasca. Reactia instantanee a acestei incongruitati intre spatiul interior si intimitatea aceasta cvasi publica pe care Coixet o numeste "viata de cuplu" este fuga. "Ce-o sa ma fac acum?" este singurul gind care cinta in mintea confuza a femeii in momentele de criza.
Ann este doar unul dintre subiectii din "Cosas que nunca te dije" care sufera de acest clivaj care se opereaza intre adevarata si insondabila intimitate si "eu"-l devenit scena de comedie sentimentala de indata ce mai exista cel putin o alta persoana interconectata de voie, de nevoie. Don (Andrew Mc Carthy) are cel putin patru voci diferite pe care le foloseste: pe cea mai aspra foloseste pentru a bloca afectiunea tatalui, cea bilbiita si usor stinsa este expresia buimacelii datorate lui Ann, vocea din off, putin monocorda si blind autoironica in generalizarile sale incearca sa fie fluidul intimitatii sale, iar tonalitatea rabdatoare folosita pentru Hot Line, apartine probabil unui alt barbat, mai impunator fizic. Aplecarea catre stiintele exacte de odinioara nu-l impiedica pe Don sa posede o fantezie pe care o proiecteaza in viitor (neasteptatele secvente in care Don imagineaza viata pe care cumparatorii sai o vor duce in casele pe care cumpara de la acesta) sau intr-o lume a sentimentelor pure (am asociat momentul in care Don cinta la clarinet pe "muteste" cu expresia imposibil de explicat prin cuvinte a sentimentului amoros pe cale sa se inchege).
Intre cineast si mica lume provinciala distantele nu sint mari - nu stiu de ce mi-a venit in gind ca Isabel Coixet si-ar putea foarte bine situa perspectiva in inaltul panoului de pe marginea soselei care afiseaza evanghelica maxima a zilei si pe care-l vedem din goana masinilor care probabil impart acelasi drum. Probabil ca alegerea oraselului St Helens, Oregon ca locatie preponderenta, cu cele 28 de biserici la cei 8000 de locuitori citi avea la sfirsitul anilor 90 inseamna ceva. Tonul ramine deci prietenos si usor ironic ca in multe dintre produsele filmului independent american low budget, in care absolut orice se poate intimpla, inclusiv finalul cu iz de "life is like a box of chocolates." Nici macar tristetile nu sint negre, pentru Jimmy a deprima inseamna mai degraba a capata acea clarviziune suparatoare a lucrurilor si relatiilor dintre oameni, cum altfel si-ar da el seama asa dintr-o data ca "vreau sa fiu singura" inseamna "nu te mai iubesc si am pe altcineva"?
Situatia se schimba insa cu "La vida secreta de las palabras". Formula subiectiva este lasata la o parte, apropierea prietenoasa dintre cineast si lumea aflata in vizor asijderea. Platforma petroliera din Atlantic temporar dezafectata in urma accidentului, adaposteste mult mai putina lume decit te-ai astepta, semn ca autoarea a renuntat intre timp la filmele corale si ca prefera acum spatii si mai izolate decit micutele orase de provincie nord americane. Personajele sint adunate dupa un unic principiu: cei care au ramas inca pe platforma fac parte din gasca celor "care vor sa fie lasati in pace".
Cu zece ani inainte, Coixet se afla in largul coastelor din Chile, facind pentru Shell un film industrial. Este ocazia cu care regizoarea intilneste viata claustrala si rutinata a muncitorilor petrolieri de pe platformele petroliere "I was completely mesmerized by the place--the isolation, the strange [connections] that isolation creates between the people who were working there, and the way people open to each other in extreme situations..." spune cineasta intr-un interviu gasit pe Indiewire.
Si aici exista o secventa petrecuta intr-o spalatorie automata, si aici legaturile personajului feminin cu mincarea sint destul de ciudate; se trece de la bulimia nevrotica la un fel de anorexie nervoasa, si excesul de inghetata cu pepite de ciocolata ("Cosas..." si meniul standard aproape manastiresc ("La vida...") sint strategii ale izolarii si frustrarii voluntare. Pina la un punct, Hanna este un mister oferit spre rezolvare unui barbat, precum Ann odinioara. Am iubit mai mult rezerva si surisul glacial cu care Hanna planteaza distante intre ea si ceilalti, am apreciat mai mult misterul mult mai uman- inexplicabil care ramine pina la urma Ann. Cele doua femei se intilnesc undeva in felul insesizabil in care se descopera si se accepta atunci cind, aparent, este prea tirziu. Cineva vedea background-ul politic al razboiului din Balcani ca fiind o imixtiune nedorita in atmosfera filmului care transforma personajele in simboluri. Hanna "mea" este perfect coerenta in psihologia ei de victima care oscileaza intre rusinea de a fi in viata si dorinta nesfirsita de a profita de aceasta. Si slabiciunea mea pentru Hanna cea mutica si complet abstrasa din cotidian este atit de mare, incit am incercat sa citesc finalul in felul meu mai intortocheat: vocea aceea distorsionata nici copil-nici adult care vine de pe alta lume si-a dezvaluit identitatea, fericita familie are decenta sa nu se arate (excelenta ideea de a prezenta copiii intr-un blur care sa arate ca in viata Hannei vor exista totdeauna defense si limite de netrecut). Iar bucataria aceea ca de papusi, prea frumoasa si prea luminoasa, mi s-a parut ireala sau iluzorie asa cum fericirea este nedreapta pentru Ann.
As vrea sa reiau in discutie tema razboiului care ii face pe unii sa grimaseze. Conflictul din Balcani este folosit in mod foarte sobru si realist de catre scenariu: nu tu flashback, nu tu cosmar recurent, nu tu personaj care sa-si manifeste constant furia si frustrarea de a fi fost victima "colaterala". Hanna tine la distanta scenariul si camera de filmat, atunci cind i se dezvaluie lui Josef o face numai prin cuvinte si sughituri de plins, aducind la lumina un subiect deja ingropat de istoria oficiala. Pentru realizatoare, razboiul este legat de uitare, ea alege Balcanii asa cum alti cineasti, Atom Egoyan de exemplu, aleg Armenia ("Ararat"), adica mereu conflicte ingropate, manipulate sau marginalizate dintr-o mie de motive mai mult sau mai putin politice. Pentru Coixet esenta istoriei personale si generale este discursul pe care Inge (Julie Christie interpretind o adevarata Inge care chiar se ocupa cu "reabilitarea" victimelor razboiului si torturii) i-l serveste lui Josef. Au fost unii care au spus ca astfel de tirade nu trebuiau sa sparga un film atit de intimist, secretul cuvintelor insa trebuie spart o data si o data si nu personajului principal feminin ii este dat sa o faca. Ca atare Hanna va fi "explicata" de catre Inge, iar Don se va ocupa sa o "ghiceasca" pe Ann.
"Look and listen"
Mi-am permis sa il citez mai sus pe Atom Egoyan pentru ca sentimentul meu imediat de dupa cele doua proiectii a fost existenta unor afinitati puternice intre Isabel Coixet si cineastul canadian. Vorbesc de Egoyan cel din "The Adjuster", din "Exotica" si "The Sweet Hereafter" ale carui scenarii merg pe aceeasi tactica de a utiliza ca vehicul o poveste pentru a trece prin interactiune cu un alt personaj la o alta si asa mai departe ca intr-un joc de masinute care se tamponeaza la infinit.
Scotocind pe internet, am descoperit ca vectorul aparent dintre cei doi cineasti (actrita Sarah Polley) chiar a fost remarcata de catre Coixet in rolul adolescentei paralizate in urma accidentului de autobuz ("The Sweet Hereafter"). Ca atare Sarah Polley intra in castingul pentru "Mi vida sin mi". Apoi rolul Hannei este special conceput pentru Sarah; dealtfel, in diferite interviuri realizatoarea spune ca "La vida..." a inceput cu povestea unei prietenii masculine frinte care a trecut insa in planul doi in varianta definitiva. Tot Sarah Polley (rolul din "No Such Thing") si alte remarci din critica hispanofona si germana gasite pe internet m-au facut sa ma gindesc la o alta conexiune importanta, care ar putea exista intre Isabel Coixet si filmele unuia dintre greii filmului independent american, Hal Hartley. Mi s-a parut ciudat ca americanii nu prea au vazut influenta monologurilor lui Hartley in filmele lui Coixet, felul in care visarea devine filozofare si se asociaza cu o tematica anume si un fel aparte de a scotoci dupa reactiile personajelor prin prim planuri repetitive. S-a spus dealtfel ca realizatoarea duce atit de departe aceasta influenta incit filmele sale au fost (pe nedrept, zic eu) considerate a fi "un Hal Hartley fara Hal Hartley". As extrapola un astfel de aer de cinema independent la ceea ce se intimpla azi in cinema-ul de oriunde facut in afara sistemului, ma gindesc la Isabel Coixet din "Cosas..." ca la un fel de Miranda July ("Me and You and Everyone we Know") mai reflexiva si mai sobra.
"Look and listen" este sfatul pe care Robert Altman i l-a dat cineastei o data si care a devenit un fel de modus operandi generic pentru aceasta: "Robert Altman once told me that there are two things to know as a filmmaker (...) ‘Look and listen.' That's what I try to do. I write other people's stories because my own life is boring." (intreg interviul comentat de catre Geoff Pingree poate fi accesat aici)
Globetrotting cinema
N-as putea sa cred ca viata realizatoarei este atit de plictisitoare. Deja gusturile ei in materie de cinema sint foarte variate:
"All Truffaut films, no matter how good or bad they are. I think his entire body of work is amazing and it speaks to me in a very personal level, "Roma" (the scene of Fellini himself shooting under the rain always makes me cry, don't ask me why),"La dolce vita" (also "8 e mezzo"), all Bergman films (Not just his early films, I think his last film is an absolute masterpiece)" "Roma citta aperta," "Stromboli" and "Viaggio in Italia" by Roberto Rosellini. "Il conformista" and "The Last Tango in Paris." Also all Billy Wilder films and "The Dead" by John Huston. Those are the films I saw when I was a teenager, the films which made me who I am now."
In afara de asta, ar mai fi interesul pentru fotografii necunoscuti si lecturi, pentru polemicile politice si gastronomie, pentru jazz, bossa nova si limba japoneza. Pe primul loc se afla insa filmul. Si faptul ca Isabel Coixet face orice pentru a se situa in proximitatea camerei, chiar daca este vorba doar de spoturi publicitare, scurtmetraje sau documentare care-i ocupa timpul intre doua proiecte mai ambitioase. Devotiunea pentru film vine din copilarie, a privi (si probabil a face) filme este un alt fel de singuratate, de vreme ce, in ultima instanta, pentru ea "To connect, that's the ultimate point of film."
Filmele sale par mereu altfel, remarca Coixet amuzata, europenii vad in ele un aer foarte american, in SUA este invers. La aceasta se adauga faptul ca regizoarea face ce face si da un aer foarte international tramelor pe care le filmeaza, pozitionindu-se astfel la polul opus al cinematografiei spaniole contemporane si cumva aparte in raport cu filmele independente americane de azi ca o globetrotter-ita in cinema in toata puterea cuvintului.
As dori sa inchei frunzarirea acestor doua filme semnate de catre Isabel Coixet cu acest ultim citat dintr-un interviu, care o defineste foarte cuprinzator:
"I think cinema is my nationality. It's stupid to be proud to be from a country - why be proud of something that you have by chance? A good paella - now that's something to be proud of."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu