"Peur(s) du noir" este rezultatul colaborarii
dintre casa de productie "Prima Linea" si sase capete mari de
afis mai ales in domeniul benzilor desenate. Film de scheciuri in alb si negru,
mixaj inteligent din sase scurtmetraje al caror unic subiect este in primul
rind spaima, artefact misterios care combina, imbina si adapteaza toate
tehnicile folosite in desenul de animatie, "Peur(s) du noir" a iesit
in februarie 2008 in cinematografele franceze dupa ce a facut turul
festivalurilor de filme de animatie si independente. Dupa spusele
producatorului, Christophe Jankovic, succesul a fost moderat, in ciuda
asteptarilor unui feedback entuziast din partea iubitorilor de benzi
desenate. Pentru publicul romanesc ocazia nesperata a unei proiectii cu acest
film a venit odata cu Anim'est care a programat "Peur(s) du noir" ca film de inchidere a festivalului.
Pe mine una proiectul m-a impresionat
profund. Nu pentru ca cele sase filmulete m-ar fi facut sa ma bitii nervoasa pe
scaun, am admirat insa mostra de mestesug de animatie semnata de desenatori
precum Blutch, Marie Caillou, Charles Burns, Lorenzo Mattotti, Richard McGuire,
Pierre di Sciullo si nu in ultimul rind de efortul depus de directorul artistic
Etienne Robial, responsabil cu armonizarea atitor gusturi si atitudini diferite
intr-un singur film. Proiectia dureaza 85 de minute, munca insa a adunat
eforturile a mai multor echipe (Paris, Angoulême, Bruxelles, Shanghai) care au
incercat tot ce se putea in materie de animatie, de la tehnicile in flash
(Pierre di Sciullo si Marie Caillou), 3D cu aspect de 2D (Charles Burns),
animatie traditionala (episoadele semnate de Blutch si Mattotti), mixaj de
desen si alte tehnici grafice si Flash si background in 3D (Richard McGuire).
Unul dintre lucrurile care mi-a atras atentia a fost afirmatia
lui Charles Burns cu ocazia unui
interviu cum ca banda desenata nu este similara cu filmul: cind introduci
timpul in linearitatea casetelor insirate pe hirtie, povestea nu mai tine, storyboard-ul
intra in degringolada. Bine bine, atunci cum se face ca proiectul "Peur(s)
du noir" se incapatineaza sa mizeze pe creatiile unor desenatori in primul
rind? Si asta pornind de la dificilul si exclusivistul tandem alb si negru care
pune atitea probleme la capitolul acuratete tehnica? Parerea mea este ca
intentia a producatorului a fost aceea de a alia paradoxal forta primara a
desenului, ca arta de la care s-a plecat in filmul de animatie, cu rafinamentul tehnicii secolului XXI care privilegiaza nostalgic
minimalismul si aspectul formal aparent brut. E un fel de hai sa ne intoarcem
spre ceea ce a fost, fara sa lasam la o parte tehnicile de azi. Si pentru ca
tot am vorbit de Charles Burns (celebru pentru romanul grafic "Black
Hole"), sa spun deja ca fragmentul lui, un love story cu fobii
dismorfice si tensiuni sexuale, beneficiaza de o realizare in 3D aplatizata
ulterior in 2D. Desenul ramine astfel liniar si aparent simplu, numai ca
umbrele "in pieptene" capata in sfirsit profunzime. Subtilitatea
mutatiei tehnice suferite de fragmentul lui Burns scapa ochiului la o prima
vedere, la fel cum semnatura scenaristului-desenator Michel Pirus se face
foarte discreta.
Novicii in materie de comics, eu
adica, au admirat texturile cremoase ale desenului lui Mattotti (designer de afise de
felul lui) care prefera sa imbrace in serii infinite de brunuri si variante
sepia scenariul amicului sau Jerry Kramski: o poveste despre copilaria care
moare sau dispare pentru totdeauna, o data cu vinatoarea monstrului din
mlastina. Segmentul nostalgic-oniric este povestit pe soptite de Arthur H -
excelenta alegere a sonoritatii si a inflexiunilor unei voci la fel de moale ca
pasta minei de plumb folosita de catre desenator. Excelenta si ideea de a
converti aceasta poveste folclorica in hainele animatiei traditionale, in care
volumele sint date de densitatea umbrelor (povestea este amestec de nocturna si
de brume lacustre) si nicidecum de platitudinea spatiului locuit.
Tot novicii de mai sus au devenit
instantaneu sensibili la desenul nervos al lui Blutch care a ales sa exploateze spaimele de monstri
si oroarea in fata violentei gratuite a placerii sfisierii. Negrul lui Blutch
este pur si simplu carnasier, peisajul se aduna in linii de fuga care inchipuie
cind copaci strimbi si goi, cind roci colturoase, cind zidurile unei curti
interioare din care nu ai scapare. Miile de micro-hasuri creeaza un desen ale
carui spasme sint intretinute inteligent de montaj; povestea lui Blutch a fost
defragmentata si plasata strategic in punctele de sutura ale proiectului,
astfel incit totul incepe si se sfirseste cu violenta sadica a marchizului.
Animatia traditionala putin cam sincopata merge in acest caz cel mai bine cu
desenul care nu are nevoie de efecte speciale si nici de fluiditate. Pentru
mine acesta a fost fragmentul care a corespuns cel mai bine titulaturii
generale care priveste frica de intuneric.
A trebuit sa reflectez indelung si
sa citesc citeva din interviurile lui Richard McGuire ca sa-mi dau seama
ca scurt metrajul conceput de el este o bijuterie a aliajului dintre film si
desen, un mister care se opereaza literalmente in si prin intuneric. Cunoscut
deja ca designer si ilustrator (de carti pentru copii, de pagini ale
publicatiei "The New Yorker") McGuire este un cineast pur singe,
spaimele lui merg mina in mina cu analiza atenta a atmosferei din filmele
horror de toate calibrele. Sunetul si ceea ce nu vezi de fapt te
fac sa sari de pe scaun, spune
el, de unde probabil optiunea de a decupa imaginea prin smecherii precum
flacara focului, a lampii, a unei crapaturi in zid, reflexia unei raze de
lumina pe eticheta alba a unei sticle rostogolindu-se pe podea. La asta se mai
adauga si joaca cu suprapunerea umbrelor si a diferitelor tipuri de negru,
joaca mult uzitata de Félix Vallotton in grafica sa. McGuire amesteca animatia
cea mai "primitiva", pornind de la desenul de mina, cu Flash-ul
care-l ajuta sa obtina un negru profund si uneori cu 3D-ul care da profunzime layout-urilor.
Fragmentul lui McGuire este unul dintre cele mai cinematografice exercitii de
contrast care culmineaza cu innegrirea totala si pe muteste a ecranului, moment
in care si cei mai naravasi spectatori isi tin rasuflarea. Intr-adevar ceea ce
nu vezi produce spaime si incremeniri mai mari decit dozele cele mai violente
de actiune. Mi-am dat seama cu intirziere ca Richard McGuire a reusit sa faca o
poveste despre cum spatiul a inceput sa spuna povesti prin folosirea camerei de
filmat care panoteaza sau face travelling.
Negrul stie sa devina grisaille,
sa se degradeze in tonuri subtile fara neaparat sa-si piarda intensitatea
sumbra a conotatiilor. Unul dintre cele mai simpatice scurtmetraje ii apartine
grafistei Marie Caillou, care a preferat sa-si
ambaleze spaimele intr-o atmosfera japonizanta putin cam atipica (horror-ul
extrem asiatic, care a fost una din sursele de inspiratie a acestui filmulet
exploateaza spaimele in umbre, mohoriri nocturne, spatii inchise in care lumina
este filtrata cu zgircenie). Aici dimpotriva, degradeurile de gri sint uimitor de luminoase. Fragmentul cu
grafica foarte manga aduna laolalta fantome, citiva yokai
monstruosi si o eleva in uniforma cu ochii aceia mari si kawaii posedata
de ura xenofoba a unui samurai.
Povestea lui Sumako nu este monocroma,
grafismul numeric o ajuta pe desenatoare sa exploateze sutele de variante de
gri cu vagi tonuri verzui. Este si singurul fragment care-si permite sa afiseze
la un moment dat o mare pata de singe care invadeaza ecranul pret de o secunda
si sa mizeze pe teroarea albului de spital si a palorii mortilor. Colaborarea grafistei cu
artistul multivalent Romain Slocombe pe post de scenarist nu este deloc
intimplatoare, cei doi iubesc in mod deosebit cultura extrem orientala, au
stiut sa-si acorde temperamentul cu atmosfera artistica japoneza. Sumako aduce
cu fotografiile lui Slocombe pasionat de tinere mumificate in
bandaje sau ghips medical. Povestirea marcheaza delicate flashback-uri
si vise recurente in care retrairea cosmarului si incursiunea copilei in
padure sint totuna. Finalul stie sa ramina nelinistitor ca un vis urit
sau ca o fetita inarmata cu un cutit in mina.
Sint in acord cu cei care au vazut
in fragmentul oferit de graficianul-tipograf Pierre di Sciullo o incongruenta,
nu atit prin desenul prea abstract, cit mai degraba pentru monologul care
listeaza spaimele molatice ale lumii adulte de centru-stinga. Ai zice ca femeia
aceea necunoscuta se pisiceste pe vocea actritei Nicole Garcia ("J'ai
peur des des monstres /J'ai peur des cauchemars/ J'ai peur des chiens/ J'ai
peur des animaux féroces/J'ai peur des cimetières/ J'ai peur des corbeaux etc
etc etc.) si lista aceasta hipnotizanta de "bube"
care se intinde pina la domeniul atitudinii politic-sociale continua la nesfirsit.
Nu este nicidecum vorba un proces de constiinta. E drept ca, fara cuvinte, pattern-ul
geometrizant al lui di Sciullo nu percuteaza aproape deloc spectatorul
obisnuit, e drept ca montajul alternat plaseaza bucati aleatorii din monologul
lui di Sciullo ici-colo, lipite de alte scheciurii cu alte voci si dezvoltind
povesti mult mai concentrate si mai putin enumerative. Este, cred, singura
slabiciune pe care am gasit-o filmului si pe care as fi dorit-o mai putin
incapatinat abstracta si ilustrativa.
Si aici ajung la un alt lucru care
mi-a atras atentia in criticile celorlalti. Cineva spunea ca
"Peur(s) du noir" este "frumos ca un Rorschach", or
Rorschach este un experiment grafic-psihologic menit sa exploateze partea aceea
animala din noi, amarata pentru totdeauna de copilarie si de fricile ei
(disparitii, metamorfoze, cresteri, pierderi). Frica de intuneric este cea mai
informa dintre acestea, pentru ca nu are un obiect propriu-zis. Intunericul
poate ascunde orice, precum infranegrul ales de fragmentul lui Richard McGuire.
Am facut-o special alegind pe post de exemplu
fragmentul cel mai stilizat si in acelasi timp cel mai aproape de senzatia de
gol in stomac pe care un claustrofob o poate foarte bine avea in fotoliul lui
de spectator (afirmatie testata). Ciudate deci intentiile astea rorschach-iene
care par emotii brute doar datorita unei foarte lucrate cautari a formei si
plasticitatii. Cu toatea astea, prim planul pe ochii exorbitati ai sadicului
marchiz te pot face sa te bitii putin cam jenat pe scaun.
De
"Rorschach" tin deci subiectele alese pentru cele sase filmulete care
vad in noir o defilare polisemica: "neagra" este sexualitatea
intrusiva sau abuziva a celuilalt, fie el insecta sau demon (Marie Caillou si
Charles Burns), "neagra" este nebunia necunoscutului si albumul cu
pozele mutilate de-un gest necugetat (Richard McGuire), tot "neagra"
este absenta ochilor pe chipul copilului care refuza sa-si vada moartea
(Blutch), la fel de negre si acorporale sint si fantomele care transporta de dincolo
de mormint cutite imense (McGuire) sau amesteca ipoteze SF in folclorul
mlastinilor (Mattotti).
Am notat toate acestea pentru a
trece in revista parcursul unui film care, ca multe altele (luati un simplu
exemplu,"Waltz
with Bashir"care a deschis festivalul anul acesta) de acest gen arata
ca animatia nu este in intregime dedicata copiilor si amuzamentului popcorn,
mai exista si bucati dedicate cinematografului de arta. In mediile luminate ale
Animatiei, zicea undeva Etienne
Robial, se poate spune ca exista un inainte si un dupa "Peur(s) du
noir" care poate fi considerat fara rezerve "un curs magistral"
si colectiv de arta animata, concept care inca-si asteapta publicul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu