Intilnirea mea cinematografica cu Satoshi Kon a inceput cu
sfirsitul: am vazut mai intii "Paprika",
"Millenium Actress" si "Tokyo Godfathers" facind astfel cale
intoarsa catre inceputuri. "Perfect
Blue" este
primul anime de lung metraj semnat in 1998 de unul dintre cei mai
inteligenti facatori de filme de animatie din Japonia de azi. Satoshi Kon se
pretinde plictisit de subiectele abordate de anime care este cam
sufocata de fetite mutante aflate la virsta adolescentei si de mostenitori ai
lui "mecha" Gundam. Satoshi Kon se considera intristat de
constringerile unui gen care conditioneaza finantarea pentru un nou anime de
existenta in primul plan a unui personaj care musai sa fie fata tinara,
frumoasa si, optional, neajutorata. Tot el se dovedeste interesat de povestile
ciudate aflate la limita dintre SF si introspectia psi in care realitatea
interioara este atit de complexa incit da pe dinafara si bruiaza rutina de zi
cu zi.
Personajele lui sint intotdeauna cumva pierdute intr-o lume bintuita de fantomele inconstientului, de cosmaruri demente ("Paprika"), viziuni criminale ("Perfect Blue") sau agresiuni hipnotizante ("Paranoia Agent"). Sub aceste impulsuri, trecutul si prezentul se defragmenteaza ("Millenium Actress") incit nu este de mirare ca bogatia interioara a viselor, sperantelor, proiectelor si amintirilor manipuleaza realitatea neutra (episodul "Magnetic Rose" din "Memories" nasit de Ôtomo). Satoshi Kon reuseste sa impleteasca toata aceasta fascinatie pentru mindfuck stories cu implicatii filozofice serioase cu talentul aparte pentru desen nascut, evident, din zona manga.
Personajele lui sint intotdeauna cumva pierdute intr-o lume bintuita de fantomele inconstientului, de cosmaruri demente ("Paprika"), viziuni criminale ("Perfect Blue") sau agresiuni hipnotizante ("Paranoia Agent"). Sub aceste impulsuri, trecutul si prezentul se defragmenteaza ("Millenium Actress") incit nu este de mirare ca bogatia interioara a viselor, sperantelor, proiectelor si amintirilor manipuleaza realitatea neutra (episodul "Magnetic Rose" din "Memories" nasit de Ôtomo). Satoshi Kon reuseste sa impleteasca toata aceasta fascinatie pentru mindfuck stories cu implicatii filozofice serioase cu talentul aparte pentru desen nascut, evident, din zona manga.
"Perfect Blue" a reusit
sa-si manipuleze zdravan publicul: unii au ramasi fixati pe partea de
psihothriller, probabil "ajutati" de remarca lui Roger Corman plasata
strategic pe toate variantele de DVD ale filmului, mai ales cele destinate
Occidentului. Altii n-au putut depasi ratiunile pentru care in SUA filmul a
primit un rated R la cenzura. Unii nu au inteles prea bine de ce desenul
lui Satoshi Kon nu poate fi comparat cu ceea se se face la Disney si au deplins
starea "bruta" in care a fost livrat filmul. Multi nu au inteles
povestea multi stratificata si au preferat sa admire desenul superb si
realizarea artistica de exceptie. Ceea ce este mult mai mult decit cei care
s-au intrebat "ce face politia si unde este ea" atunci cind in film
se petrec citeva crime misterioase.
Aidoru & Otaku
Motto:
"I believe otaku are a new breed born in the 20th century ‘visual culture era.' In other words, otaku are people with viewpoint based on an extremely evolved sensitivity toward images."Toshio Okada, "Introduction to Otakuology"
Am privit "Perfect Blue" ca
fiind un produs japonez ancorat pe de-a-ntregul in aerul timpului sau, adica
societatea japoneza a anilor sfirsitului anilor 90. Lucru rar pentru un anime care nu derapeaza
catre fantastic-mitic, istorie alternativa, trecutul glorios al epocii Edo sau
viitorul sinistru. Povestirea este foarte modern-japoneza, personajele sint la
fel de tipice si de moderne. Mima face parte dintr-un trio muzical de Bubblegum
pop numit "Cham". Nu, sigur nu este acelasi lucru cu "Atomic
Kitten" sau "Spice girls". Girl-band-urile japoneze ale
anilor 90, foarte numeroase, promoveaza o muzica mult mai "apa de
roze" si o prezenta feminina aparte. Fetele trebuie sa fie imbracate sexy,
sa fie dragute si proaspete in stilul acela tipic japonez, adica naiv si etern
adolescent, sa aiba un comportament copilaros spre infantil, sa se miste cit de
cit pe scena si, mai presus de orice, sa fie "pure". Fetele de la
"Cham" muncesc pe rupte si sint inscrise in concertele organizate in
parcuri de distractie, in miezul zilei, unde numai fanii inraiti vin sa le
asculte. Cea mai carismatica dintre cele trei fete imbracate sexy in roz, Mima,
este in acelasi timp si "teen-idol" pentru multi dintre
acestia.
In cultura populara japoneza, muzica pop si
idolii (Aiduru) in mare parte de sex feminin, aflati la virsta
adolescentei, construiesc (profesorul Tatsuo Inamasu a vorbit in cartea sa
"Aidoru Kogaku" /"Idol Engineering" 1989 despre
acest proces) si lanseaza pe piata artefacte care ar trebui sa fie imaginea
perfecta a femeii japoneze, prin look, comportament vestimentar sau
gusturi personale. Clasificate in zeci de feluri (de la "pop idol"
sau simplu "talent" la "net" sau "gravure
idol" pina la "megadol") astfel de personaje sint
gestionate de mass media cu grija. Cu cit mai mare secretul, cu atit mai
satisfacuti fanii. Pai cam ca la noi, veti spune, numai ca japonezii dovedesc
un dezinteresc total in ceea ce priveste veridicitatea detaliilor despre viata
idolilor lor. Ca dovada, Mima se imbraca in rochite de fetita de 14 ani desi la
un moment dat jurnalul ei de pe web pomeneste despre aniversarea virstei de 21
de ani. Mima continua sa fie "kawaii" (adica in egala masura
dulce, draguta, inocenta si neajutorata) atita timp cit tinutele sexy sint
purtate cu inocenta. Si asta pentru ca fanii unui "idol" stiu
ca funditele roz si gropitele in obraji sint aspecte ale rolului dedicat
eternei interpretari a tineretii dragalase.
Mima este perfecta in rolul de
"aidoru" data fiind adevarata ei personalitate: spontana,
naturala, deschisa, foarte naiva si necunoscatoare intr-ale netului, traind
intr-o lume dominata de luminile scenei, repetitii, machiaje si multe
multe jucarii si inimoare de plus.
Un "idol" nu poate trai fara adevarata sa menire, grupul
de fani mai mult sau mai putin zelosi care ii cumpara CD-urile, ii face
galerie la concerte, vehiculeaza zvonuri si, in cazurile cele mai grave,
imprastie detractorii prin forta fizica. Me-Maniac nu este un fan obisnuit al
Mimei; il vedem in primele secvente, la un concert Cham incadrind silueta fetei
in asa incit aceasta pare ca danseaza in podul palmei lui. Me-maniac este un
"wota" sau "idoru otaku".
Iarasi despre "otaku" s-au
spus vrute si nevrute; in Occident termenul este mult simplificat, fiind adesea
corespunzator pasiunii covirsitoare pentru anime si manga. Japonia nuanteaza foarte mult termenul care denumeste astfel un grup
cultural aparut in anii 70 si incluzind consumatori fascinati de diversele
subculturi care au inflorit in Japonia de dupa razboi. De la statutul de
grupuscule anti sociale, pervertite si criminale privite cu multa ostilitate de
societate, din anii 80-90, otaku au devenit azi promotorii unei culturi majoritar
vizuale care trateaza dupa propriile ei coduri estetice superficialul.
"(..) Otaku is addicted to and absorbed in the given simulacra imagery. They often say that they feel stronger realities in the imagery than in the real world. We can call it a "wet" and exclusive desire. They can satisfy it alone without any social communication with humans. However, in the other hand, otaku is perfectly "dry" towards the works in the level of database. They rather feel big zeal in decomposing the unity of the given work or character into types and elements, rearranging them and making another new work or character. They love the favorite character but also love to decompose and recompose it. Therefore we can say otaku is both wet and dry, both introversive and extroversive, both maniac and schizophrenic."
Eu una
l-am vazut pe Me-maniac ca o reflexie a domnului "M" japonez (Tsutomu Miyazaki) celebrul
"serial killer otaku" din anii 90 cu care imparte aceleasi
caracteristici: recluziunea voita, caracterul obsesiv, solitar si ascuns
si pulsiunile criminale. La acestea, Satoshi Kon "cirpeste"
fidelitatea aceea absoluta pentru idolul sau pe care un "wota"
o cultiva, o uritenie care pare a fi combinata cu o ciudata maladie (in unele
secvente, Me-Maniac pare ciclopic) si un dar al ubicuitatii care il transforma
intr-un stalker perfect. Personajul acesta imbina the dark side
al unui otaku si boala, el este, asa cum este descris mai sus, in egala
masura maniac si schizofren. Revedeti secventa in care otaku lucreaza la
jurnalul Mimei si reciteste cu voce de fetita neajutoarata cuvintele car ar fi
trebuit spuse de Mima. Chestia asta m-a facut sa ma gindesc la "Psycho", la Norman Bates care ia
"vocea" mamei pentru a-i interpreta rolul. In acelasi timp, toate
pozele Mimei de pe pereti se apuca sa intoneze in acelasi timp aceleasi
cuvinte, urechea percepe un lejer ecou si vocea "kawaii"
devine amenintatoare. Este una dintre cele mai subtile modalitati
cinematografice de a crea disocierea mentala a psihopatului aflat in criza, si
asta fara a apela la trucuri precum jocuri de lumini si bruiaje, voci din
off si hohote cavernoase.
Idol vs Cyber-doll
Fanii genului
thriller au ramas blocati la faza in care Mima isi zareste prima data dublul si
nici pina in final nu este clar daca dublul acesta este un hoax, un
cyber-doll manipulator datorat cuplului Rumi/Me-maniac sau o latenta
criminal-schizofrena care transforma eroina intr-un Dr. Jekyll &Mr.Hyde.
Partea proasta a lucrurilor este ca thrillerul american promoveaza in general o
viziune clara a lucrurilor - stii cind personajul viseaza sau cind este
treaz, nu sint niciodata destule trucurile prin care ne este semnalata o stare
de soc, un vis, un cosmar, o obsesie, o realitate privita distorsionat dintr-un
punct de vedere unic. Partea
buna a lucrurilor este ca Satoshi Kon face anime pentru cei care nu au
nevoie de explicatii mura-n gura si nu simt nevoia sa aiba certitudini. Intr-un interviu acordat lui Andrew Osmond (vezi cronica lui Osmond), Satoshi
spune:
"If you saw the film many times in order to distinguish between the objective reality and Mima's subjective experience, I think the film's flavor would disappear. So long as you accept that it's meant to be inexplicable, that's fine.(..) It's not clear what is meant by natural, but there's a natural explanation for me as creator since I distinguished between subjective and objective when making the storyboards. However, some scenes lead from sequences of reality to illusion, so I guess it's hard for the audience to tell which is which. But as I said, it's not the object of the film to distinguish them." (interviul a fost publicat in "Animerica" Vol 7 No. 6, p.28-9).
 |
| © Rex Entertainment |
Contactul dintre Mima si dublul sau in rochita roz este insa o poveste care se desfasoara gradual. In paralel, "Double Bind" filmul politist face acelasi lucru. Ca si rolul Mimei care evolueaza de la un personaj episodic de o singura fraza la ucigasul din umbra. Problemele de identitate ale Mimei sint folosite in filmul din film (personaja sufera o trauma, preia identitatea surorii ei cintarete, este urmarita de o dublura fantomatica). Imaginati cele trei niveluri (Mima dublicata-Mima actrita-Mima personajul) ca pe un soi de matriosca. Interferenta realitate/ film sau realitate/video m-a dus cu gindul la fascinatia si cruzimea manipulatoare a reality show-ului ("The Truman Show"). Sau la senzatia stranie avuta la prima secventa din "Caché" al lui Michael Haneke: crezi ca te uiti la film, de fapt vezi o caseta care se deruleaza in timp real si deci te uiti la un film in film. Numai jocul "forward/rewind" poate sa semnaleze spectatorului la ce nivel al matrioscai se situeaza el la un moment dat.
Mi-a atras atentia, in
interviul-bonus de pe varianta mea de DVD, ceea ce spune Satoshi Kon despre
importanta "rolurilor" din jocurile video care i-ar fi influentat in
parte conceptia despre trecerea de la punctul de vedere al Mimei la rolul pe
care aceasta trebuie sa-l sustina in secventele de filmare si apoi la rolul
interpretat de dublul Mimei. Am dat apoi de situl acesta, o joaca mai in gluma mai in serios
despre ceea ce inseamna azi "net idol" in Japonia si cum acesta
poate foarte usor deveni o prezenta confortabila si pasiva locuind in 3D,
o papusa virtuala conforma cu fantasmele fiecaruia. Pentru mine, dublul Mimei
este mai degraba un "cyber-doll", o evolutie a ceea ce a fost
Mima cindva "teen si pop idol" in forma ei cea mai extrema si
mai impersonalizata. Ellis asta seamana tare mult cu ceea ce
doreste Me-Maniac atunci cind creeaza fan clubul virtual al Mimei si dublul
holografic (?) al acesteia:
"Ellis becomes a cyber-doll. Net idols live in this 3D world, and most of them think of their sites as a step to become real actresses or models. Ellis does not want such things. Ellis is firmly determined to consider her home to be in this cyber net world. I want to emphasize this. And Ellis' world is now expanding to your computer screen. Keep watching me. I exist here on the net, with a little bird on the shoulder."
Mima si mastile
"Perfect
Blue" este, cel putin pentru Satoshi Kon un film despre masti in primul
rind. In prima secventa, in anticamera concertului "Cham", avem de-a
face cu un fel de tableau vivant al unei secvente de manga in care trei
super eroi il ataca pe un altul mult mai masiv purtind o masca foarte
stilizata. Satoshi ne spune astfel foarte clar ca vom avea de-a face cu un film
cu si despre masti. Or, spune cineastul tot in interviul deja mentionat, este
bine cunoscuta obisnuinta pe care o are societatea japoneza dintotdeauna de a
cultiva si multiplica mastile sociale pe care individul le adopta in functie de
imprejurare. Integrarea sociala si maturarea individului ar tine de abilitatea
de a interschimba mastile la timp si conform cu asteptarile celorlalti. Satoshi
Kon foloseste chiar termenul de "persona", ceea ce a facut clic in
capul meu.
 |
| © Rex Entertainment |
Coabitarea Mimei cu dublul sau este nu foarte departe de
duplicitatea miscatoare a cuplului feminin din "Persona" lui Bergman. Numai ca Mima se lasa posedata
de mai multe "personae" pe care nu le mai poate controla. De aici
secventa aceea a trezirilor care puncteaza... scene din film? reactii personale
la scenele filmate? mixage schizoide intre prezent si trecut condimentate cu
regretul de a fi facut pasul catre actorie? Intrebarea aceea recurenta
"cine sinteti" nu este dupa unii critici rezultatul unei minti
ratacite, ci produsul firesc al unei maturatii. Fara sa vrea, Mima ajunge la
maturitate, or asta presupune a iesi din statutul de papusa si a-si explora
mintea si corpul. Poate de aceea Jean-François Rauger ("Le Monde")
vede in acest experiment narativ care este "Perfect Blue" o forma
foarte eleganta de a vorbi despre spaima/fascinatia adolescentului in fata
sexualitatii adulte, trecerea de la universul infantil al inimioarelor de plus
la scena filmarii violului si la violul pe bune pe care aproape-l comite
Me-Maniac. Crescind, Mima depaseste niste tabu-uri nu neaparat sexuale, ci de
imagine de reprezentare in sensul de "persona". Ca urmare, de la
"idol" la "actrita" drumul este personal si
necesarmente criminal, de aceea Mima trebuie sa omoare idolul holografic sau
incarnat de Rumi, pentru a merge mai departe si a descoperi cine este ea.
Si pentru ca tot vorbesc de
masti, cred ca si dificila explicatie a titlului face parte din poveste. "Perfect
Blue" poate fi foarte bine cerul de un albastru varatic cu nori pufosi pe
care-l vedem in citeva secvente de-a lungul filmului. Cunoscindu-l pe Satoshi
Kon, nu as paria pe varianta asta. Mai este si ipoteza inocentei, albastrul
este culoarea inocentei in Japonia ( ideograma japoneza "sei"
inseamna pe linga altele "albastru" sau "senin" si este, din
cite stiu folosita mult si pentru contexte precum tinerete si/sau puritate). Un
tagline al filmului s-ar traduce prin "Culoarea iluziei este
Albastrul profund". O alta referinta tine tot de jocul cu ideogramele si
face o legatura subtila la numele cineastului ("Kon" care poate insemna si "albastru
profund, foarte inchis"), putem deci interpreta filmul ca fiind una din
mastile lui Satoshi. Mai este si varianta foarte pragmatica a titlului cartii
din care s-a inspirat filmul si din care nu a mai ramas in final mare lucru,
printre care si titlul "Perfect Blue" care, in romanul Yoshizaku
Takeuchi, facea poate referinta la altceva. Pe forumul IMDb, cineva adinceste
discutia despre semnificatia lui "perfect blue" afirmind ca
"blue movie" inseamna de obicei "sex movie"
si asta se poate lega de felul in care Mima se maturizeaza. Un alt
comentator povesteste ca intr-un interviu Satoshi Kon ar fi sugerat ca
"perfect blue" poate fi interpretat ca un termen tehnic, cam ca
"blue box" ("blueboxing" ar fi numele
procesului care altereaza perceptia individuala a realitatii, aici poate
cineva mai documentat in materie ne-ar putea ajuta, eu n-am gasit nimic in
acest sens). Cert este ca toate aceste explicatii merg de minune in paralel sau
in simultan si convin de minune multistraturilor din film.
Sex, singe si critica sociala
Cu
siguranta "Perfect Blue" nu este un film pentru copii. Va povesteam
despre "R" acordat de cenzura americana, filmul fiind interzis in
Japonia celor sub 15 ani pentru scenele de violenta si probabil pentru efectele
gore adiacente. Cea mai liberala cenzura este cea franceza (interzis copiilor
sub 12 ani numai). Detaliile acestea explica foarte usor perceptia filmului
(vezi statisticile existente pe IMDb la fisa corespunzatoare lui "Perfect
Blue") si, in general, felul in care Occidentul intelege animele.
 |
| © Rex Entertainment |
Satoshi Kon
a aparat secventele mai crude si mai erotice (secventa punerii in scena a unui
viol, nuditatea integrala a Mimei cu ocazia pictorialului sexy etc) incercind
sa dea de inteles ca nu avem de-a face cu ceea ce iubitorii de manga numesc fanservice. Intr-un comentariu foarte pertinent,
Gilles Ciment, specialist in animatie si colaborator la revista
"Positif", vorbea despre unul dintre tabu-urile serioase ale culturii
manga (nuditatea integrala) pe care Satoshi Kon il transgreseaza necesarmente
si asta pentru ca sexul si violenta fac parte, zice el, din natura firii umane;
nu poti vorbi despre oameni eludind aceste doua aspecte. Si nici nu e nevoie sa
vorbesti despre toate astea in eufemisme.
Tot cineastul interpreteaza
relatia dintre Mima si Me-Maniac ca o polarizare dominat/dominant: fragilitatea
si tineretea feminine sint cultivate pentru ca asta asigura barbatului o
pozitie de control total asupra partenerei sale. Aceeasi relatie pindeste de
undeva din spatele cultului pentru "dragalasenie" si a travestiurilor
in rochite roz legatura dintre fani si idolii lor. Secventa filmarii violului
colectiv in care Mima trebuie sa interpreteze inocenta inselata a fost
considerata foarte brutala. Pentru mine brutalitatea vine din numeroasele
"cut! reluati" pe care le pretinde regizorul lui "Double
Bind" astfel incit violul pare ca se eternizeaza suficient de mult ca
tinara actrita sa constientizeze dificultatile noii cariere.
 |
| Sursa: Garison.com |
Adevaratul aproape viol al Mimei este insa
filmat dupa toate regulile filmului de actiune (prim planul pe miinile care
bijbiie dupa un ciocan sau dupa omniprezenta surubelnita) si se combina de
minune cu agresarea Mimei de catre Rumi. Nici efectele gore nu-mi par
exagerate, despre ele s-a vorbit destul atunci cind "Perfect Blue" a
foat vazut ca psihothriller cu accente horror. Dupa mine asta tine de
conditionarea occidentala care vede alternarea realitate/vis ca tot
atitea twist-uri ale thrillerului. Este evident, daca vrei referinte
solide ca intr-un thriller, o sa
ramii nesatisfacut si in final o sa spui ca filmul este rodul unei vointe de stilizare
excesiva, un joc pe care autorul isi permite sa-l joace cu publicul.
Aici i-as alatura umar la umar pe Satoshi Kon cu David
Lynch-ul din "Mulholland Drive", alt
film despre identitate, in care nu se stie bine daca eroina comite o
crima sau viseaza sa o comita sau altcineva viseaza ca ea o comite. Filmul,
care contine dealtfel o misterioasa cutie albastra (blue box) si niste duplicate
feminine tare ciudate, si-a avut si el partea de interpretare in cheie
psihothriller in ciuda unui tagline mai mult decit transparent ("A
Love Story In The City Of Dreams").
Mie mi s-a nazarit o comparatie mai interesanta, pornind de la cuvintul
"horror" invocat de multi din cei care au vazut filmul. M-am gindit
la asemanarile dintre Satoshi Kon si Kiyoshi Kurosawa si la apetitul lor comun
pentru misterul care-ti zbirleste parul pe ceafa si pentru problemele
identitare din subtext. Ma gindesc la necunoscutul acela aparent amnezic, forma
aceea umana fara identitate si nici scop care induce hipnotic epidemia
criminala in "Kyua / Cure". Seamana cu Me-maniac. Ma gindesc la lumea aceea din "Kairo
/ Pulse", invadata de
fantomele care dintr-o data, din simple ectoplasme capata corporalitate si
devin reale. Asta-mi aduce aminte de fantomatica Mima incarnata dintr-o data in
Rumi. Ma gindesc si la primul film serios al lui Hideo Nakata, "Joyūrei /Ghost Actress" din 1997 care aliaza ca si Kiyoshi Kurosawa si de ce nu Satoshi Kon
monstruosul cu lumea obisnuita a lui aici si acum. Si de ce sa nu iau in
considerare si "Jisatsu
sākuru /Suicide Club"
(2002) de Sono Sion care si el, ca si "Perfect Blue" in
1998, ofera o perspectiva ciudata asupra identitatii individuale care se
dizolva incet in lumea fashion a conformitatii consumeriste. Toate
aceste horror misteries sint forme oarecum ocolite de citica sociala si
exorcizare artistica a spaimelor identitare japoneze greu incercate de toate
fenomenele care incearca societatea japoneza moderna si post moderna (sinuciderile,
Aum si gazul sarin, crimele sinistre, brutalitatea din industria showbiz,
etc.) Fie ca vrem fie ca le ascundem sub voalul horror, acestea fac
parte din existenta urbana japoneza de toata zilele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu