Habar nu aveam de existenta lui Bill Plympton pina anul trecut cind m-am trezit fata in fata cu "Shuteye Hotel", scurtmetrajul acela sinistru cu crime nocturne, cosmaruri in aproape alb-negru care tare mi-a placut. Am gasit mai usor dupa aceea "Guide Dog" (a doua nominalizare la Oscar in 2005). Inca nu am gasit "Your Face" (nominalizat la Oscarul pentru cel mai bun scurtmetraj animat in 1988), nici "High Hair" (2004) considerat pina acum cea mai buna opera a sa. Imi ramane sa vad, printre altele, "Mutant Aliens "(marele premiu de la Annecy in 2001), fantezia "I Married a Strange Person" (1998) si "The Tune", primul lung metraj animat (din care face parte "Push Comes to Shove", marele premiu al juriului la Cannes 1991). Am pornit deci in necunostinta de cauza sa scriu aceasta cronica dupa ce am vazut anul acesta, cu ocazia programului Anim'est, "Idiots and Angels" (2008).Cred ca imi convine the dark side a operei lui Plympton si mai putin genul MTV cartoonesc, mai amuzant, mai degraba ireverentios si exploatind din greu ridicolul vietii de zi cu zi. Lungmetrajul cu ingeri si idioti propune o poveste pe care multi s-au grabit sa o incadreze in categoria "filme cu mesaj moral", probabil din cauza ingerilor si a aripilor albe care fac fapte bune cu orice pret (atitudine care poate fi citita in cheie ironica?). Pe linga asta, se exploateaza afirmatiile lui Bill Plympton insusi, care vorbeste in mai toate interviurile sale (la fel a facut si cu ocazia prezentarii filmului sau in premiera la Bucuresti) despre "fiecare inger care creste in noi, ca vrem sau nu". Eu una am preferat sa-l vad in conformitate cu negreala care se degaja din desenul insusi, negreala care persista pina la sfirsit si cu brio. M-a ajutat enorm si faptul ca filmul nu are cuvinte, ca scenariul are doza lui de fantastic si de delir macabru care poate usor transforma pelicula intr-un comentariu in penita si hirtie a singuratatii de azi.
.Lumi de fiere
Motto 1: It's just pencil on paper. Motto 2: They think I'm this sex-addled, violent, rebel maverick guy.
Cele doua citate de mai sus sint extrase din citeva interviuri foarte reusite acordate de artistul animator care folosind doar penita si hirtie reuseste sa creeze in "Idiots and Angels" o lume mai degraba sinistra din care face parte cu mindrie personajul lui Plympton. Omul nu are nume, este genul violent, nesimtit, gata sa-si impuna vointa prin forta pumnului, miriiind la fiecare contrarietate, indiferent la existentele celorlalti, concentrat asupra propriului univers care incepe dintr-o casa-tip si se sfirseste in barul in care el isi petrece zilele. Totdeauna imbracat la costum (asta m-a uimit) si semanind mult cu parintele sau Bill Plympton. Cum cineva remarca pe buna dreptate ca omul in costum alcatuieste o adevarata tipologie in scurtmetrajele si lungmetrajele sale, Plympton afirma ca "the suits are this universal uniform of mankind".
Asadar grobianul necunoscut poarta costum, este tuns regulamentar si in servieta cara tot soiul de arme de vinzare, aparent asta este felul lui de a-si cistiga viata. Sintem obisnuiti sa clasificam traficantul de arme ca facind parte din categoriile cele mai marginale, deh, influenta filmelor americane isi spune cuvintul. In cazul nostru, grobianul din rolul principal aduce destul de mult cu "Lord of War" ca aspect fizic; intre un guler alb si un criminal nu este mare diferenta. Lumea lui Plympton se desfasoara in mare parte in barul lui Bart, cartierul general al necunoscutului nostru care-si petrece timpul bind, fantasmind pe blonda nevasta a barmanului, privind la televizor si nefacind nimic. Poate de aceea, omul acesta a fost atit de comparat cu Charles Bukowski; cantitatile de alcool (am remarcat cel putin trei retete de amestecuri alcoolice dintre care am detectat una bucata Martini si un Bourbon) ii apropie la modul serios. Numai ca obsedatul Bukowski isi face din sexualitate si alcool, amindoua consumate in cantitati industriale, un mod de a fi inconfundabil, incapabil sa poarte o uniforma. Grobianul lui Plympton este eternul frustrat (vezi secventa magistrala dintru inceput cu ceasul ascuns strategic sub cuvertura), masculul celibatar care-si dizolva deceptiile si depresiile intr-o apatie morocanoasa. Singurul fel de a-si exterioriza intrebarile solitare este ticul de a bate in masa cu degetul aratator.
Sentimentul meu (si nu numai al meu, vezi aici) este ca eroul plymptonian se apropie aici foarte tare de personajul narator houellebecquian din "Extension du domaine de la lutte" care pune problema liberalismului in relatiile dintre barbati si femei si propune crima ca mod de a elimina concurenta sexuala. Intre Plympton si Houellebecq exista destule asemanari subtile, incepind cu statutul personajului care, intre-un fel sau altul, creeaza cu autorul sau strinse legaturi care pina la urma se vor constitui intr-un soi de dublu negatival celui din urma. Houellebecq afirma in mai multe interviuri ca mai toate personajele sale principale masculine se numesc "Michel". Plympton isi lasa personajul sa semene fizic atit de mult cu el insusi incit nu poti sa nu fi izbit de asemanare. Dupa care tot Plympton remarca retinerile celorlalti in ceea ce-l priveste: "They think I'm this sex-addled, violent, rebel maverick guy when I'm actually a very mild-mannered, quiet person".
Michelii lui Houellebecq si brutele lui Plympton cultiva aceeasi neurastenie morocanoasa, aceeasi lipsa acuta de sarm mascata cu brutalitate, acelasi raport de fascinatie si respingere fata de femeie iscat din incapacitatea de a o intelege, acelasi parcurs relational cu sexul opus care se manifesta in fantasme. In cazul nostru, personajul plymptonian isi calareste partenera ca la rodeo sau se transforma intr-o limba pe cit de imensa pe cit de mare frustrarea. Pe de o parte, sistemul este atit de represiv incit interzice punerea in practica a unor asemenea vise (de fiecare data, barmanul intervine cu fotografia de la nunta in brate.) Masculul plymptonian este pe de alta parte incapabil sa interpreteze semnalele emise de partenera visata: desi atras de blonda cea fragila, el intelege dansul acesteia cu matura ca o invitatie sexuala.
Necunoscutul nostru nu este singurul barbat in deriva din echipaj. In barul lui Bart se perinda amatorul de cuvinte incrucisate. Acesta va deveni, din victima nevinovata a grobianului, autorul unui hold up in acelasi bar .Fizicul asiatic al personajului nu este deloc de neglijat, desi Plympton jura ca de multa vreme se tine departe de politica. Tot de neglijat este si faptul ca jaful se face cu pistolul cumparat pe furis. Iata de ce barul lui Bart este in concentrat o lume intreaga. Aici se face trafic cu arme, se adapostesc explozive, se ucid si mutileaza oameni, se pun la cale atentate teroriste intru anihilarea celorlalte localuri din oras. Fantasmele oamenilor sint la fel de subsumate lacomiei obisnuite (vezi episodul cu fluturele sau cel al folosirii aripilor), iar realizarile lor nebunesti (Bart obtine prin forta aripile ingeresti care, lucru curios, nu se dezintegreaza atunci cind ii sint grefate pe spate, dar are grija sa le vopseasca in negru inca de la inceput). Pe mine chestia asta cu vopsirea aripilor in negru m-a dus putin cu gindul la Batman si la procesul de "innegrire" de care sufera mai toti super eroii din comicsurile adaptate la marele ecran.
Dumnezeu este o pasare autista
Motto 3: I feel intensely about love and jealousy and rejection and adult feelings.
Este ciudat sa numeri toate aparitiile pasarilor in acest lung metraj. De la zburatoarea care primeste ceasuri in cap in fiecare dimineata, la pasarea aceea enorma care apare in bar pe nepusa masa adusa de un vint ciudat. Si care nu pare a fi un cosmar singuratic, de vreme ce atitea ciocuri se itesc ici si colo in fundul vreunui pahar sau in oglinzile de la bar. Cresterea aripilor este in strinsa legatura cu recrudescenta acestui intreg arsenal de ciocuri si pene.
Pasarile lui Plympton nu sint deloc gurese si nevinovate, iar zborul nu este lipsit de pericole (secventa in care necunoscutul invata sa zboare privind la puiul de pasare care sfirseste prin a se zdrobi de pamint). Practic, versiunea inaripata a vietii are acelasi chichirez: trebuie sa stii sa faci fata, chiar daca se trage cu pusca in tine sau te poti zdrobi lamentabil atunci cind te arunci de pe casa. Pe de alta parte, aripile acelea, ingeresti sau nu, poseda o vointa proprie, asa incit este imposibil sa le folosesti in avantajul tau. Ba mai rau, ele devin tinta dorintelor lucrative ale celorlalti (Bart, doctorul) sau obiectul batjocurii lor, de parca posesorul lor ar fi pus la incercare. Numai ca aici necunoscutul grobian este ales sa fie "inger" din motive atit de obscure incit insusi realizatorul da din umeri cind i se pune aceasta intrebare.
Imi place sa vad aici o mare doza de ironie plymptoniana care ar putea fi interpretata astfel: daca dumnezeu este acolo sus si distribuie binele si raul, atunci sigur o face la intimplare; daca dumnezeu este acolo sus, atunci poate ca el seamana cu pasarea aceea imensa din bar cu care nimeni nu se poate intelege; daca dumnezeu nu este acolo sus atunci noi cei de jos putem umple golul facind apel la bucuria diminetilor insorite, la complicitatea amoroasa, la dulceata atingerii hirtiei cu penita.
Daca ar fi sa tin cu dintii de ipoteza houellebecquiana, atunci aripile albe care ii sint acordate cu forta necunoscutului nostru sint fluturarea din ce in ce mai puternica a principiului feminin preexistent ca particula elementara in structura masculina. Atunci cind grobianul lacrimeaza, aripile reactioneaza impingindu-l de la spate sa manifeste compasiune, generozitate etc. Atunci cind aripile se manifesta in public pentru prima oara, ele apar ca doi sini care se itesc timizi pe spatele brutei si suscita hohote de ris generale."Idiots and Angels" - intunecimi
Motto 4: I think the suits are this universal uniform of mankind. Motto 5: It feels like black and white, but there are sepia tones and some color.
Exista o legatura foarte subtila intre desenul aproape monocrom si acea uniformitate a umanitatii pe care o dau personajele lui Plympton. Si cind te gindesti ca "Idiots and Angels" urma sa fie ca mai toate filmele autorului, pline de curse de masini, de politai si de zeci de alte aventuri derivate... In loc de asta, patru personaje pe o scena slab luminata. E ca la cabaret, unde fiecare personaj interpreteaza o tipologie: Bart the bartender este proprietarul 100% cupid, omul in costum reprezinta daca vreti comis voiajorul care vinde/cumpara/negociaza orice. Blonda naiva si clienta grasa si cam venala amatoare de pasiente sint cele doua tipuri feminine clasice, profitoarea si eterna victima. Intre aceste patru personaje, raporturile sint de cele mai multe ori brutale, aliantele se fac si se desfac in functie de interese. Singurul outsider este necesara victima predispusa brutalitatii masculine, chiar si in momentele cele mai romantice (vezi secventa in care femeia se indragosteste de omul inaripat si este dusa de acesta pe un nor, femeia cade de sus gata gata sa se zdrobeasca de pamint).
Cineva compara idiotii plymptonieni in tonuri sepia cu cinismul lui Todd Solondz in fata naturii implicit egoiste a omului. Altcineva vede in frenezia penitei cineastului o lume in care violenta si cupiditatea sint norma, cam ca in filmele lui David Cronenberg. Exista conexiuni intre lumea interioara a eroilor si fanteziile de glorie si bogatie pe care aripile le suscita tuturor, iar secventa exploziei finale seamana foarte mult, zic eu, cu macelul din "A History of Violence", chiar daca Plympton isi face numarul prin cascade comic-delirante. Din aceasta perspectiva, renasterea omului cu aripi din ombilicul barmanului (remember "Videodrome"?) poate fi vazuta, asa cum am vazut-o eu, ca fiind visul frumos si cam naiv al bietei blonde delasate..
Lumea voluminoasa
Motto 6: In my heart of hearts I love hand drawn animation. It feels human, there are mistakes in it that are wonderful to look at.
Ati remarcat cred cu totii apetitul lui Bill Plympton pentru desenul de mina in care imperfectiunea si nefasonarea bruta sint litera de lege. Pentru cineast, a fi imperfect este similar cu "a fi viu", in sensul in care un desen produs de calculator gen Disney sau Pixar nu poate fi. In mai toate interviurile, Plympton pomeneste cu tandrete despre mestesugul desenului, despre placerea nemasurata pe care a resimtit-o desenind luni de zile storyboard-urile pentru "Idiots and Angels" astfel incit trecerea la faza de post productie i-a produs ceea ce el a numit "un soi de baby blues", o separare brutala de universul filmului sau. Acesta este foarte simplu; daca te uiti bine, liniile de fuga ale perspectivei creeaza totdeauna o lume butucanoasa si savant deformata. 
Apetitul lui Plympton pentru permutari vine, se pare, de la "Your Face", unde obiectul de studiu era o transmutatie fiziognomica. De atunci, lumea lui nu inceteaza sa se topeasca, sa se amestece, sa se scurga si sa se intinda laolalta: fumul tigarilor curge inspre tavan ca un soi de curs de apa prost orientat, in timp ce apa insasi se transforma in clabucii spumei de ras care imediat devine amestec de lapte cu cereale. Lacrimile pot fi infasurate si reintroduse cu grija in sacul lacrimal, gura se deschide atit de larg incit ochiul spectatorului poate cobori pina in stomacul personajului pe treptele esofagului, deglutitia este mai mult o devarsare a unui curs de apa. In acest context, intregul corp uman se poate transmuta, permuta, preschimba intr-un joc care poate situa bine mersi punctul de vedere al personajului intr-un fund de pahar sau intr-un ochi de scrumiera, iar limba se poate infasura precum sarpele Evei pe trunchiul unei femei infinite. Ciudata aceasta alternanta intre norii butucanosi si fara pic de porozitate, filfiitul greu, metalic al aripilor si aceasta curgere deformata a suprafetelor si texturilor. In rapiditatea cu care se desfasoara secventele, ochiul percepe cu greu extremismul autorului in a duce detaliul pina la explozie, in a face din fiecare miscare de penita ceva care se misca cu vioiciune si care, in ultima instanta, traieste.
Poze: © Idiots and Angels
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu