De Profundis" (2007) este un experiment care combina acrilicul, desenul
in creion, tehnicile digitale pentru asa zisa animatie si muzica. Un experiment
care a plictisit pe cei care au aterizat la proiectii putin cam din
intimplare. Mai intii e prea lung se pare (peste 80 de minute in care nu
se intimpla mare lucru). Apoi nu este animatia "aia" din seriile
anime-urilor de la teve sau cea facuta de Disney. In al treilea rind, lipsa dialogurilor inseamna pentru multi
lipsa unei povesti. Cum sa stai sa privesti imagini care nu spun clar ce
vor sa spuna? Pentru cei care au aterizat in cunostinta de cauza la proiectiile
din cadrul Anim'est, nedumerirea a venit de la reputatia lui Miguelanxo Prado, 
artistul fiind cunoscut si apreciat pentru
comicsurile sale specializate in absurdul vietii de zi cu zi. "De
Profundis" s-ar plasa deci la mare departare de "Chroniques absurdes" sau de "Chienne de
vie".
artistul fiind cunoscut si apreciat pentru
comicsurile sale specializate in absurdul vietii de zi cu zi. "De
Profundis" s-ar plasa deci la mare departare de "Chroniques absurdes" sau de "Chienne de
vie". |
| Sursa: Body-Pixel.com |
Dupa mine, Prado sufera de soarta rezervata oricarui artist
care-si gaseste recunoasterea intr-un domeniu anume. Cei care stiu ca el a fost
pictor inainte de a face benzi desenate, cei care cunosc ilustratiile lui
pentru "The Sandman: Endless Nights -Dream: The Heart of a
Star" de Neil Gaiman si mai ales cei care au rasfoit "Trazo de
Tiza/ Trait de craie" (1992) au inteles interesul lui Prado
pentru raportul vis/realitate si pentru povestile "imposibile".
Sau pasiunea lui pentru ambianta marina. Putinele cronici au reluat sinopsisul
"A trip to the depths of the sea. A dream come true. A love story. A
poem in motion..." pe care-l puteti gasi pe situl filmului. Avem de-a
face cu lumea lui "a fost odata" in care o casa plantata pe-o improbabila
insulita se dovedeste a fi resedinta unui cuplu de artisti: ea cinta la
violoncel, el adora pictura. Camera exploreaza pe indelete locuinta si
fixeaza indelung tablourile numeroase al caror unic subiect este profunzimea
oceanului. O sirena se invecineaza cu pesti de tot felul, meduze si stele
de mare in predominante de albastru turcoaz si rosu singeriu. Visul devine
realitate atunci cind furtuna
rastoarna ambarcatiunea pescareasca pe care el obisnuieste sa
deseneze pesti inexistenti. Pictorul se trezeste la viata in strafunduri
unde, ghidat de o sirena, face turul lumii submarine, descopera abisuri
intunecate, epave inamolite, orase scufundate. Visul acesta cuprinde de fapt
trezirea la viata a tuturor tablourilor deja pictate, a vasului aflat in proiect, a fanteziilor
personale mereu legate de ocean.
Imi dau seama ca liniile de dialog ar fi daunat unui astfel
de proiect care poate fi citit in toate sensurile. Eu am vazut "De
Profundis" ca fiind visul femeii cu violoncel careia ii place sa creada ca
pictorul a scapat cu bine si ca intr-o zi el se va intoarce in
preajma ei, fie si sub forma unui rechin curcubeu. M-am gindit ca nu degeaba
intreaga calatorie submarina este de fapt o lunga suita de tablouri care capata subit viata. In
vis (sau in reverie) totul este posibil, inclusiv existenta elementelor
de miraculos. Iau ca exemplu partida de pescuit de la suprafata, cind momeala
aducatoare de pesti seamana cu un fel de ectoplasma pufoasa si alba pe
care baiatul pescarului o secreta. Pe fundal, muzica propune in solo
o voce umana (este, cred, singurul moment in care o voce umana se
manifesta), sa fie vocea copilului care atrage pestii? Sa fie deci vocea
copilului care aduce ghinionul prin prezenta murenei pescuita din greseala?
 |
| Sursa: Body-Pixel.com |
Miraculoasa este intreaga calatorie
submarina desi pictorul nu intilneste nimic extraordinar, imaginea se face
descriptiva desi are grija sa varieze culorile si reliefurile.
Pescuitul-vinatoare de anghile este destul de spectaculos, imersiunea in abisul
submarin si grupul pestilor unditari sint bine facute, numai ca animatia
prea sacadata deceptioneaza. Acrilicul cerea mai multa fluiditate in miscari,
mediul acvatic ar fi avut nevoie de mai putina claritate si de o lucratura mai
fina, zic eu. Tot animatia ii face pe cei care au recenzat filmul sa vorbeasca
despre grimase ciudate pe post de expresii faciale. Pacat ca realizatorul a
insistat atit de mult pe prim planuri, probabil pentru a compensa dialogul
inexistent. Pentru mine, acesta a fost inlocuit cu succes de muzica lui
Nani Garcia care impleste acordurile simfonice cu vocea umana,
sunete marine adevarate, tipete de pescarusi sau tinguiri de delfini si
cintec de balene.
Muzica este cea care configureaza
intr-adevar peisajul; secventa in care pictorul si sirena inoata peste un
soi de prerie submarina presarata cu stinci care aduc cumva a Monument
Valley este sustinuta de un fundal muzical parca scos din creatiile lui Max
Steiner. Muzica privilegiaza tonurile grave, infundate atunci cind pictorul
coboara in abis si devine visatoare cind sirena il face sa descopere orasul
scufundat sau melancolica atunci cind femeia cu violoncelul primeste blocul de
desen al pictorului. Tot muzica sustine montajul alternat al celor doua
tipuri de realitati, capata tonuri sumbre odata cu aparitia flotilei de rechini
sau sfirseste intr-un soi de tonalitate visatoare la sfirsit, cind femeia
recunoaste fostul amant in saltul spectaculos al rechinului curcubeu. Motivul
grav si adinc al violoncelului este astfel sinonim cu sentimentele femeii
(dragostea in care se amesteca laolalta teama, durerea pierderii si speranta).
 |
| Sursa: Body-Pixel.com |
Citeva secvente mi s-au parut cu
adevarat demne de remarcat: marele val din timpul furtunii, negurile care se
lasa peste ape, orasul scufundat, filamentele meduzelor si cimpul de stele de
mare. Pacat, iarasi pacat ca luminile si umbrele sint folosite in scopuri
descriptive, ca elementele submarine sint strict decorative, ca tritonul
este doar un scurt episod si ca ascensiunea vaporului si transformarea lui in
animal marin se prelungeste prea mult.
 |
| Sursa: Body-Pixel.com |
Inclin sa cred ca reactia retinuta
a publicului izvoraste din nerecunoasterea intentiilor artistului. Filmele
lipsite de cuvinte si explicatii sint privite cu suspiciune (nu exista
cuvinte, deci nu este nimic de povestit, povestea este "ilogica"
de aceea soporifica), iar animatia mai putin fluida este vazuta fie ca un
rateu, fie ca o dorinta de reintoarcere la principile de baza ale acesteia. Mie
mi-a facut placere experimentul acesta foarte vizual al unui tip ca Miguelanxo
Prado care stie sa se delimiteze pe de-a intregul de ceea ce face el de obicei,
virtejul de culori care se potriveste perfect cu muzica (aici
va puteti face o idee de ceea ce a iesit dupa inregistrarea cu Orchestra
simfonica din Galicia) si ambiguitatea povestii care lasa loc celor mai
fantastice interpretari.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu