“Yo, Midget… chill out” - Big Fate
“ Let's have him see iguanas. Let's have the iguana sing.” - Werner Herzog
Am sa ignor povestea aceea inventata de capetele patrate de la departamentul de marketing care au promovat filmul “suparindu-i” oficial pe Abel Ferrara si pe Werner Herzog. “Port of Call: New Orleans” nu este nicidecum un remake dupa “Bad Lieutenant”, similaritatea titulaturii este voit inselatoare. Acolo unde Abel Ferrara construieste o poveste foarte incrincenata despre pacat, culpabilitate si rascumparare in sensul catolic al cuvintului, Werner Herzog vireaza scurt din peisaj. Locotenentul sau de politie ramine un etern pacatos care se accepta, prizonier voluntar in limburile unui univers in care oamenii comunica cu si prin violenta atunci cind nu se izoleaza in escapisme psihotrope si in care trendul este chill-out-ul pe fundal de hohot de ris isteric.
“Port of Call: New Orleans” este un film foarte herzogian, foarte consonant in tonalitate cu “Wild Blue Yonder” (sfirsitul in care giganticul acvariu readuce in discutie acea brave new world andromedana) ori cu “Grizzly Man” (filmul ca o imposibila calatorie maniaca si suprarealista in psihismul unei singure persoane, asa cum “Fitzcarraldo” sau “Aguirre” isi propuneau sa fie). Asa cum altadata Herzog il folosea pe Kaspar Hauser pe post de barometru al experientei umane in condensat (nu cred ca exista concentrat narativ mai herzogian ca “Jeder für sich und Gott gegen alle”), la fel personajul Terence McDonagh se propune pentru postul de canal colector, incarnarea adagiului “Omul este propria sa circumstanta”. Cu alte cuvinte, toate fiintele umane au aceeasi natura si sint in stare de orice, iar circumstantele in acest caz nu au neaparat ca background critica sociala, cit tin mai degraba de sentimentul unei Americi melancolice si crude.
Foarte herzogian este si spatiul ales de catre cineast (imi place sa cred ca acesta a ales Big Easy si nu producatorul interesat de costuri de filmare cit mai reduse). New Orleans, adica locul in care ”evil was not just the most natural occurrence. It was the bliss of evil which pervades everything in this film” dupa Herzog. Exterioarele relativ putine sint aproape integral filmate prin filtrul portierelor sau parbrizelor, in imagini in miscare: strazi de suburbie aproape goale, un capat de autostrada cu o masina proaspat facuta zob, o fundatura in bayou filmata in plonjeu in care apa murdara inghite cadavre anonime invelite in plastic negru. Sau parcarea de la “Gator’s” unde-si exerseaza Terence talentele de agresor in serie. Uneori, in departare, centrul de afaceri al orasului cu nori amenintatori in fundal si un soundtrack aproape funebru. In cea mai sinistra secventa Terence il cauta pe tinarul martor fugar, iar lumina proiectorului extrage din intuneric corpurile prostituatelor de pe margine. Nu sintem departe de vinatoarea de aligatori.
Ceea ce poate surprinde in egala masura pe herzogianul de rind si pe amatorul de film de actiune este optiunea cineastului de a-si trata obisnuita tematica a monstrului magnific prin intermediul filmului de fictiune si noir. Herzog ne obisnuise cu speculatii foarte interesante in formatul fictio-documentarului (“Wild Blue Yonder”, “Grizzly Man”, “Lektionen in Finsternis / Lessons of Darkness”), or iata ca acum el se intoarce la fictiune si alege formatul foarte strict al filmului politist colorat in tonuri sumbre. Conventiile genului “politist” reclama existenta unei intrigi criminale pe care personajul principal sa-si faca “numarul” de cowboy singuratic intr-un mod cit se poate de eroic.
Terence este locotenent de politie, functie cistigata in urma unui act eroic inutil intr-un context nu tocmai “etic” (ceea ce pare ca-l impulsioneaza pe Terence este pariul pe care-l face cu Stevie si in prealabil vandalizarea fisetului unui coleg, in scop de racket am presupus eu). Conventiile noir reclama prezenta unui personaj cu psihologie miscatoare, pe care propriile pulsiuni si fatalitatea il ghideaza catre catastrofa personala din final. Daca Terence este in acest sens un personaj noir, el isi depaseste cu mult clasicii predecesori in subtilitatea cu care isi manipuleaza anturajul. Terence isi accepta disfunctiile ca pe un dat. Mai mult, scenariul are grija sa elimine distinctia aceea clasica intre politistul bun si cel corupt atunci cind il obliga pe locotenent sa fie binom cu Mundt sau cu Stevie.
Nu este uimitor deci ca unii spectatori au considerat ca narativ si stilistic vorbind “Bad Lieutenant” este un hibrid. Obisnuitii filmelor de actiune vor spune ca in “Port of Call” ceea ce se intimpla este daca nu hilar, cel putin irealist si nu vorbesc despre secventele animaliere sau despre spiritul care danseaza dupa separarea de proaspatul cadavru, ci despre intriga politista in sine care oricum este lasata balta pe la jumatate. Amintiti-va de secventa in care Terence face iarasi pe cowboy-ul, il captureaza intr-un mod foarte spectaculos pe Midget si-si aprinde un joint sub nasul acestuia. Etica gliseaza aici catre catre notiuni mult mai ambigui precum puterea si manipularea, miscare intimidanta pentru un film de actiune in care personajul principal e facut anume ca sa te identifici cu acesta. Or cum sa pui un semn de egalitate intre acest soi de Nosferatu sonticait arborind un ditamai puscociul infundat in cureaua de la pantaloni? Cum sa te simti in siguranta in pielea lui cind Terence isi cultiva lungul sir de pulsiuni, de compulsii si de pofte nesanatoase cu hotarirea de a-si gasi limitele propriei umanitati? Parior inrait, cocainoman sadea, implicat ocazional in afaceri de viol, racket, trafic nerusinat de influenta si agresiuni de tot felul, Terence este genul acela de personalitate deformata care evolueaza intr-un perpetuu nor de mister melancolic: Terence citind poezia dedicata pestelui din pahar, Terence prostrat in fata televizorului alaturi de Caroline, Terence in remiza copilariei improvizind pentru Frankie (sau pentru sine insusi?) povestea lingurii de argint. Nu putine sint personajele herzogiene care fac naveta intre abjectie si eroism esuind in ambele sensuri si platindu-si astfel ambitiile iesite din comun. In cazul nostru Terence invoca “magia“ premonitiei privitoare la pipa-de-fumat-crack, este promovat si eroismul lui intra in tiparele administrative, se insoara si urmeaza sa fondeze o familie sanatoasa.
Spectatorul trebuie sa porneasca de la premiza herzogiana ca realitatea in acest caz nu se coboara la crapaturile de la nivelul solului, ci include cumva totul dintr-o perspectiva universala in care la adevar se ajunge “prin fabricare, imaginare si stilizare” iar la fictiune printr-un stil cvasi documentar neutru si lipsit de vointa de a produce imagini frumoase. Herzogianul pasionat va ciuguli ici-colo in “Port of Call…” obsesiile cineastului (epuizarea fizica, aventura cu scopurile cele mai nebune si calatoriile cele mai absurde) agrementate cu un sens aparte al absurdului care pe multi i-a facut sa considere filmul o comedie neagra sau nihilista. Asta probabil pentru a-si explica intr-un fel rational secvente precum cea filmata in video in care doua iguane cinta si danseaza pe “Please release me”. Sau breakdance-ul practicat de spiritul gangsterului ucis si pe care doar un al doilea glont il poate potoli. Secventa se sfirseste dealtfel cu un aiuritor cut pe pantofii de sport negri ai proaspat decedatului. Uimit, Herzog insusi remarca cu ocazia unui interviu: “I've never experienced such an intense reaction to one of my movies (…) There was more laughter at my movie than at an Eddie Murphy comedy. The movie is not a comedy, but it has a lot of dark, black humor”.
Absurdul si felul in care thrillerul noir este manipulat intru ilustrarea unui anumit tip de nebunie i-au pus pe multi pe ginduri, sa fie acest film o excursie in mood-ul cultural al unei societati americane aflate in implozie? Herzogianul avizat cunoaste poate aversiunea cineastului fata de orice forma de luare de pozitie politica, fie ea situata de partea radicalismului critic/ anarhic. Omul herzogian este prin natura lui “un solitar rebel, incapabil de solidaritate, dar si de succes”1 care-si converteste frustrarile in discursuri incoerente de genul “I hate you… I hate you… you’re what’s wrong with this country” numai pentru ca se simte impiedicat sa ajunga acolo unde doreste cu orice pret si nicidecum din ura fata de convenientele sociale pe care oricum nu le percepe.
Odata, in ”Jeder für sich und Gott gegen alle”, Herzog il imaginase pe dumnezeu sub forma unui tip de la politia secreta insarcinat cu paza si in final anihilarea celui mai alogen si mai inocent dintre toti mutantii sociali. Iata insa ca politaiului, prea mic pentru un acvariu atit de mare, ii este acum dat sa-si puna intrebari despre fragilitatea miscatoare a relatiilor umane. Pina la urma, “Do fish have dreams?”
1 Thomas Elsaesser cu Michael Medel, The BFI Companion to German Cinema, British Film Institute, London, 1999
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu